Tărâmuri maramureșene și un 9Extraordinar

Autorul Articolului: Gabriela – Alexia Roman

Ce fel de cărți citiți? Aveți oare puterea de a vă rupe de realitate pentru un moment și de a disocia între fantezie și realitate, în adevăratul sens al cuvântului? Fie că răspunsul este da sau nu, vă pot pune un colț de realitate pe tavă, pentru că nu am de gând să scriu, de data aceasta, despre elfi și satiri. Totuși, ei trăiesc! Trăiesc în păduri și locuri mai puțin explorate de om. Poate nu ați auzit de Șuior, Maramureș, de aceea acum îmi dreg vocea (mai degrabă îmi pregătesc degetele pentru tastat).

Uneori stau și mă întreb de ce nu mă înarmez cu un teanc de evantaie și cu sticle de 4l apă în autocar sau cum rezistă un om 9 ore de mers și opriri până la destinație fără energizante și cafele. Să te întinzi pe jos lângă ușa de urgență, din când în când, fără să te vadă diriginta, poate fi comod, dacă ai rucsacuri de care să te sprijini. E un joc al rezistenței și al compasiunii, dacă vrei să stai cu un grup de prieteni. Cu toții știm că drumul poate fi obositor, dar în unele cazuri, ne simțim personajul principal cântând melodii românești când domnul șofer conduce pe cele mai încurcate serpentine. Cel mai grozav sentiment apare când ceilalți colegi se alătură și peste o oră vrem să dăm audiție la XFactor. În drum, fiecare elev a ieșit în față, la microfon, și a prezentat locurile prin care am trecut. Țara Maramureșului este una dintre cele mai întinse depresiuni ale lanțului Carpatic, acoperind o suprafață de circa 10000 km², în nord Carpații Orientali, între munții Oaș, Gutâi, Țibleș, Rodnei, Maramureșului și Carpații Păduroși. Masivele muntoase care înconjoară zona depășesc chiar înălțimea de 2.303 metri, însă cel mai mult m-a impresionat faptul că fauna și flora au cele mai multe specii în această regiune. Cu gândul că până atunci fusesem doar în zona Moldovei, am simțit impulsul de a citi și mai multe despre tainele acestei zone central- nordice a României.

Când am ajuns la Complexul Șuior, am fost de-a dreptul copleșită de frumusețea și de unicitatea locului. Eram înconjurați de pădure și atât de izolați, încât zgomotul mașinilor din Iași, întipărit în minte, a dispărut timp de 3 zile. Totuși, micile detalii și interesul de a merge în explorare m-au făcut pe mine și pe Daria, colega mea, să uităm cheia cartelă în cameră, fapt ce ne-a ținut afară pentru prima dată. În mod ironic, prima dată s-a lăsat cu râsete, dar, a doua oară, s-a întâmplat la ora 11 noaptea. Ne-a plăcut să credem că am fost musafirii a două colege, poate chiar peste măsură de primitoare. Totuși, a doua zi am coborât în șosete la recepție, unde problema a fost rezolvată. Lucrul acesta, ne-a făcut  ca de fiecare dată când deschideam ușa, să o făceam cu o drojdie de dispreț.

Activitățile din seara petrecută în curtea complexului, plină de foișoare frumos amenajate, au fost o experiență de inter-cunoaștere interesantă. Jocurile cu bilețele în care erau prezentate informații interesante despre fiecare elev, pe care un alt elev trebuia să îl identifice, ne-au distras atenția de la teme și stres, de la conceptul de școală, deși am învățat foarte multe în prima seară petrecută împreună. Oare chiar acesta să fi fost scopul inițial?

Ce frumos a fost să mă trezesc de dimineață în trilul vesel al păsărilor cântătoare, să ies pe balcon și să trag aer maramureșean în piept cât pot de mult. Trebuia să fi adus sticle goale în care să pun O2 specific muntelui. Viața de adolescent nu îți permite să dormi mai mult de 5 ore pe noapte când te afli într-o excursie, așa că am înghițit în sec, mi-am pus aparatul foto în borsetă și m-am dus la sala de mese. După fețele colegilor mei, mi-am dat seama că nu prea au avut chef să doarmă în prima noapte din mult așteptata excursie. A doua zi, am mers la Cimitirul Vesel din Săpânța. Farmecul acestui cimitir este diferențierea față de cultura populară, care consideră moartea ca un eveniment trist. Se spune că Stan Ion Pătraș, întemeietorul cimitirului, s-a inspirat din cultura dacilor, care vedeau moartea ca pe o întâmplare mai puțin tristă.

 „De cu tînăr copilaș

Io am fost Stan Ion Pătraș

Să mă ascultaț oameni buni

Ce voi spune nu-s minciuni.

Cîte zile am trăit

Rău la nime n-am dorit

Dar bine cît-am putut

Orișicine mi-a cerut

Vai săraca lumea mea

Că greu am trăit în ea.”

Deși cimitirul ar putea fi definiția la ,,haz de necaz’’, am trecut prin labirintul de morminte cu obiectivul, capturând multe texte care mi-au adus zâmbetul pe buze. Totuși, cred că am avut parte de mai mult decât de un zâmbet plimbându-mă printre crucile din cimitir: am simțit prezența a sute de suflete care încă domnesc pe meleagurile Maramureșului și care încă își mai caută un loc în casele rudelor.

Aventura  a continuat,  îndreptându-ne spre ,,Memorialul Durerii’’, din Sighetu Marmației, în compania ploii, care, deși ne-a încurcat planurile de mai târziu, a apărut la momentul potrivit. În mintea mea aveau loc trei bătălii în încercarea de a pricepe de ce unii oameni au prescris în destin să sufere. Închisoarea Sighet a fost construită în 1897, ca închisoare de drept comun, de către administrația austro-ungară, dar, în august 1948, a devenit loc de detenție pentru un grup de studenți, elevi și țărani maramureșeni. Iar, în mai 1950, au fost aduși la penitenciarul Sighet peste o sută de demnitari din întreaga țară (foști miniștri, academicieni, economiști, militari, istorici, ziariști, scriitori, politicieni), unii dintre ei condamnați la pedepse grele, alții nefiind nici măcar judecați. Fiecare celulă a devenit o sală de muzeu, în care, intrând cu pietate, descopeream obiecte, fotografii, documente ale foștilor deținuți, elita țării dinainte de instaurarea regimului comunist, dintre care îi menționez doar pe doi mari bărbați ai neamului, istoricul Ion I. C. Brătianu și  Iuliu Maniu, organizator și participant la Marea Adunare e la Alba Iulia, pe 1 decembrie 1918, ambii exterminați în închisoarea de la Sighet. Impactul acestei vizite asupra colegilor meu a fost foarte puternic, exprimat prin mesaje pe grupul clasei: ,,Mie mi-a plăcut mult la Memorialul Durerii, pentru că pe lângă texte despre cei care au fost închiși, au fost expuse și obiecte vechi, cum ar fi păpuși, camere foto, televizoare, bibelouri, haine și altele. Am fost zguduită și de camera neagră, un spațiu fără niciun pic de lumină, un loc unde prizonierii erau trimiși să stea în lanțuri.” (Iulia Rotaru); ,,În opinia mea muzeul este foarte bine făcut. Descrie foarte bine viața sub comunism, plină de tristețe, sărăcie, durere. Cel mai interesant lucru, care spune multe despre neamul nostru, este că oameni, intelectuali, muncitori, deștepți, care au încercat să ajute această țară au fost răsplătiți printr-o moarte într-o celulă rece, întunecată, murdară, după ani de tortura fizica și psihică.” (Darius Buhăescu).

A plouat puternic în după-amiaza acelei zile, de parcă natura rezona cu starea noastră la ieșirea din muzeul victimelor comunismului și voia să spele toate atrocitățile întâmplate în acel spațiu tulburător. Seara, lucrurile au devenit mai plăcute când administrația complexului a organizat special pentru noi un mare foc de tabără, în jurul căruia am cântat, am dansat Brașoveanca și am făcut o horă  moldovenească.

În ziua plecării, am avut ocazia să urcăm cu telesaunul la cota 1200 și să admirăm de sus peisajul verde și locul care, pe timp de iarnă, il reprezintă pârtiile Șuior. Nu vreau să exagerez, dar, la un moment dat, ne-am întrebat cum ar fi dacă toată rețeaua de transporturi să fie un șir de telescaune. Am urcat până la lacul Mogoșa, un moment pe care l-am ținut într-o ședință foto continuă împreună cu Iulia Rotaru. Atunci ne-am dat seama cât de bine este să faci oamenii să zâmbească doar pentru o poză. A fost o oră ruptă din basm, fie că sugeram anumite locuri pentru captură sau ne jucam cu insectele și moluștele din jur, ne-am distrat copios. Putem numi plimbarea în pădure o terapie, ba chiar o meditație, lucru pe care realmente ni l-a prilejuit vizita la Mănăstirea Bârsana, în drumul spre casă.

Cuvintele de mulțumire nu s-au sfiit să apară. Atmosfera de confesiune a făcut ca totul să se termine într-o manieră plăcută și liniștită. Mulțumesc doamnei diriginte Alla Apopei pentru că ne-a suportat toate nazurile, dar și pentru faptul că ne-a organizat această excursie terapeutică într-un an dificil și a fost acolo pentru noi. De acum avem și un cântec al nostru, o ,,floare de colț”, rară ca noi. Colegei mele de cameră îi sunt recunoscătoare pentru că a suportat piese peste piese la chitară la ore târzii, conversații filozofice și derapaje, ba chiar lucruri împrăștiate în partea ei de pat. De asemenea, mulțumesc tuturor colegilor, prietenilor, pentru râsete și voie bună, pentru atmosfera constantă de fericire și pentru sentimentul de ,,cuibarul mamei’’. 9E, ești minunat!

Articole asemănătoare

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *