Reziliență psihologică la altitudine

Dacă e iarnă și tot visez la zăpadă, îmi aduc aminte tot mai des de poveștile unei ierni frumoase trăite în Austria. 

Era prima mea iarnă în această țară, abia reușeam să-mi găsesc un loc în frumosul oraș Viena. Era anul când România a devenit membră a Uniunii Europene. Dar nu despre aceasta vreau să vă povestesc. 

În acel an, după 1 Ianuarie, cu mult entuziasm și curiozitate, am pornit cu familia într-o călătorie frumoasă spre localitatea austriacă tiroleză Sölden care, datorită altitudinii sale și conectării cu doi ghețari, asigură una dintre cele mai bune zăpezi din Austria făcând din aceasta o destinație de ski de predilecție pe parcursul anului cu lifturi și cabine pana la altitudinea de 3250m, unde se poate schia din septembrie până în iunie. 

Am fost invitați în acea poveste de un belgian, șeful soțului meu, dintr-o mare companie internațională. Am auzit mai multe despre el, dar de văzut, urma să-l întâlnesc pentru prima dată acolo. Am fost invitați încă din septembrie, așa că aveam timp berechet să mă pregătesc moral și fizic pentru călătorie. … 

Și uite-mă în cabina de teleferic care ne ducea sus, spre ghețari. În jur, o feerie. Totul alb, vârful brazilor înțepau îndrăzneț aerul rece și aveai impresia că împreună formează un arici înghețat. Eu stăteam ca pe ace, curioasă dar și foarte emoționată. Urma să cunosc oameni și locuri noi. Totul era nou. În cabină cu noi au venit încă patru colegi. Trei domni, pe care îi cunoșteam deja, și o doamnă. De ea doar auzisem. Doamna era foarte elegant îmbrăcată. Deși trecută de mult de toamna vieții, avea un corp perfect, o doamnă dintre cele pe care le remarci de departe. Avea un fel de a fi al ei, special. Am schimbat două vorbe cu ea în care a reușit să îmi spună că face parte dintr-o familie de viță veche de industriași, bine cunoscută în toată Austria: tatăl ei era proprietarul unei firme celebre de construcții de instalații de telecabine, ceea ce m-a făcut să mă simt mică de tot. Ascultam ce îmi spunea și o admiram. Mă gândeam ce lucruri frumoase aflu despre familia ei. Observam ca avea pielea foarte uscată și se vedea de la trei metri distanță că era dată cu uleiuri pe față și lucea la soare mai tare decât oglinda mării la apusul soarelui. 

Ușile cabinei se deschid: aerul rece dar foarte curat aici la altitudine, munții care își duc de secole gheața și poveștile în spate m-au lăsat fără cuvinte. O emoție s-a schimbat cu alta. Era atât de frumos în jur încât nu mai puteam analiza oamenii, contemplam pur și simplu natura. Atât. Încercam să mă pișc și să-mi spun că visez… dar nu… eram în mijlocul unei povești. 

La hotel ne-am dat întâlnire pe la ora 17:00  jos, în foaier, cu ceilalți membri ai grupului, toți austrieci, în așteptarea șefului belgian cu soția de la Bruxelles. Luminile indirecte, mobila moale tapisată cu mătase roșie, lampioanele oranj, covoare persane superbe de Isfahan pe jos, miros de Glühwein (vin fiert cu mirodenii), suc de portocale, toate astea pe un fundal de muzică de relaxare, îți dădea impresia că mori de plăcere. La ora indicată apare în foaier cuplul de belgieni pe care îl așteptam. Ambii erau îmbrăcați foarte fin, elegant și simplu. Mult mai simplu decât mă așteptam eu atunci. Mi-a plăcut un lucru la ei, erau zâmbitori și binevoitori, erau sentimentele lor adevărate, nu imitate așa cum mai văzusem eu de multe ori. 

La cină, cuplul elegant, dar și doamna despre care am scris mai sus s-au așezat lângă mine. Ador să observ mimica oamenilor, obiceiurile, poveștile lor pe care le spun la masă. Mă strădui să văd, cine întreabă ce, dacă îl interesează pe bune, sau că așa se dă bine la public.. cine zâmbește fals sau se preface doar că te ascultă sau că te întreabă, iar gândurile lui, atunci când îi răspunzi în limba lui, zboară în alte locuri. Se apropie chelnerii. Toți știau deja ce vor să comande, doar doamna cu pricina a avut o mie de întrebări, a introdus diferite feluri în meniu care trebuiau gătite doar pentru ea, pentru că ea era deosebită. Șeful mare se uita la acel “curs” de gastronomie pe care doamna cu pricina și în același timp angajata șefului belgian îl dădea chelnerilor… se vedea că îi crapă răbdarea dar … aștepta să se liniștească pentru a continua discuția. 

Deodată, austriaca trece la întrebări directe adresate mie: 

– Olga, ești deja de 6 luni în Austria, cum te simți tu la Viena? Nu-i așa că te simți ca în paradis? Tu, care vii din Europa de Est. Pe de altă parte, ai voștri, de când sunt liberi să călătorească și vin la Viena, au umplut străzile cu mucuri de țigări și gunoaie aruncate pe jos. 

Eu am crezut că nu aud bine. Tot farmecul Austriei și dulceața acelor clipe se spulberase. Aveam impresia că stau sub o cascadă cu apă rece. Am înmărmurit. Această stare a mea a fost imediat remarcată de șeful belgian care a făcut o mină serioasă și pe un ton destul de apăsat îi explică franc secretarei lui, adică doamnei cu pricina, care tocmai își împlinise poftele culinare, terorizând chelnerii: 

– Luise, dacă ai fi aruncat măcar un ochi în cărțile de istorie și cultură, ai fi remarcat foarte ușor că foarte multe din acele frumuseți de paradis vieneze, cu care tocmai te-ai lăudat, le-au construit de-a lungul veacurilor, foarte mulți străini, între ei și unii flamanzi belgieni sau olandezi. Acum ce? Să te întreb, dacă te simți bine dumneata în paradisul construit de strămoșii mei la Viena și în alte orașe mari din Europa? E meritul strămoșilor noștri și nicidecum al meu sau al tău. Ai fost vreodată în țara pe care tocmai o critici? Te interesează cultura, personalitățile de acolo? 

Se întoarce către mine și îmi spune: 

-Nu lua în seamă, în lume există diferiți oameni: unii se laudă cu realizările familiei, ale dinastiei și nicidecum cu ce au făcut ei înșiși. Și nu depinde de naționalitate. Oamenii sunt diferiți: atât în România și în Moldova cât și în orice altă țară din Europa. 

Apoi a început o discuție despre personalitățile de la noi, am vorbit despre teatrul absurdului, al lui Eugène Ionesco, chiar mi-a adus aminte unele citate de-ale lui Ionescu: ”Adevărul se află în imaginar” și “Universul fiecăruia este universal”. Apoi a continuat discuția cu amintirile lui de la Ateneul din București care i-a plăcut mult și despre regretatul pianist român Dinu Lipatti cu interpretările sale, de neuitată profunzime și emoționalitate fină. Nu a uitat să-i specifice angajatei sale că multe înregistrări ale lui Lipatti au fost incluse de prestigioasa casa de discuri EMI în colecția „Unvergänglich-Unvergessen” (Nepieritor – De neuitat). Apoi a trecut la sculptori; îl cunoștea pe Brâncuși, iar apoi la operă, la Andrei Șerban și alți protagoniști eminenți ai culturii noastre. 

Sincer, am uitat de tot răul și jignirile anterioare. M-am simțit mai sigură pe mine iar la un moment dat, încet dar sigur, a venit și încrederea și mândria că fac parte din acest neam cu oameni de artă deosebiți care au rămas înscriși pe coloana infinitului nostru românesc. 

Când am pornit spre casa totul mi se părea mult mai frumos, brazii vii, zăpada vie, sentimentele îmi erau și mai vii, adevărate. După toate prejudecățile acestea întâlnite în pribegie, mă bucuram ca un copil mic, care se mândrește din nou cu familia și mediul cultural din care face parte. Cred că atunci am dobândit, pentru prima dată, o stare nouă de reziliență psihologică la altitudine alpina. Acum nu mai am complexe de inferioritate. Știu sigur: cei deștepți și deschiși la suflet întotdeauna vor ști ce și cum să mă întrebe. De atunci am învățat să curăț pădurea de “uscături”.

Olga Petrovsky: jurnalist, corespondent special pentru Televiziunea Națională a Republicii Moldova (departamentul actualități TV, emisiunea “Mesager”), scrie în mod constant articole despre experiențele sale de viață în Austria și în Belgia.

Articole asemănătoare

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *