Unuia dintre numeroșii săi corespondenți, Ion D. Sirbu îi vorbea despre romanul deja finalizat, dar niciodată trimis spre publicare: „presimt că este ori o capodoperă neavenită, o ≪ spovedanie a unor învinşi ≫, ori un op ce va fi comentat abia după moartea mea”.
Aventurile unui manuscris
Pe 21 decembrie 1988, unul dintre cele patru exemplare ale manuscrisului Adio, Europa! pleca anonim din Craiova către București. Marius Ghica ducea un pachet lui Alexandru Paleologu fără să știe ce conține acesta. Autorul era pe moarte. O știa, iar acest colet era, de fapt, un legat testamentar. Alături de manuscris, autorul își pusese și încrederea că fostul coleg de la Salcia va avea grijă să‑l vadă publicat, după ce el nu va mai fi.
Tot pentru a‑și salva „opera”, șase luni mai târziu, când moartea se apropiase vertiginos, Sîrbu apelează și la prietenii săi, Jiři Našinec și Lidia Našincova, care vor duce Adio. Europa! la Praga. (Manuscrisul figurează astăzi în colecția Libri prohibiti la Muzeul samizdatului.)
Un al treilea exemplar și‑a așteptat destinul în podul unei case din Turnu Severin, la rudele doamnei Elisabeta Sîrbu, care a păstrat în casă doar ultima copie a dactilogramei.
Cel de‑al doilea final al romanului, cel în care autorul declară că este pasibil de arestare, pleca, probabil, de la eventuala confiscare a acestui ultim exemplar. Intuind corect dimensiunea supravegherii sale, bănuind și desele „vizite” secrete ale slujbașilor gradați în propria casă, Ion D. Sîrbu a trăit pregătit permanent pentru arestare. Puțini știu despre valiza de carton utilată cu tot ce trebuie unui pușcăriaș pe care a ținut‑o alături până în ultima clipă a vieții sale.
La fix un an de la data trimiterii manuscrisului lui Alecu Paleologu, regimul comunist se prăbușea, iar Adio, Europa! începea călătoria spre destinatarii săi, cititorii. Între timp, pe 17 septembrie 1989, autorul murise.
În primul număr al revistei Memoria din 1990, criticul literar Cornel Regman făcea o pledoarie seducătoare în favoarea publicării urgente a romanului care „tratează tăios, fără menajamente, cu un sarcasm nimicitor anii de ≪ dictatură ≫ comunistă și creațiile ei în materia de transformare a omului…”.
Editura Cartea Românească va fi cea care va primi spre publicare romanul, din partea Elisabetei Sîrbu, în ianuarie 1990. A fost, însă, nevoie de trei ani pentru publicarea primului volum și de o altă jumătate de an pentru apariția celui de‑al doilea tom. Critica literară semnalează romanul abia în februarie 1994.
Toma Velici – editorul acestei a patra ediții, publicată în luna ianuarie 2023 la Târgu Jiu, de Editura Măiastra – explică întârzierea drept o strategică așteptare a altor manuscrise de sertar din partea unor nume mai sonore decât cvasianonimul Sîrbu de la Craiova. „N‑a fost să fie!”, spune domnul Velici mucalit‑amar. Totuși, cert suspectă rămâne lipsa unui redactor din caseta tehnică a ambelor cărți, o anomalie în canonul editării.
Dintre scrierile lui Ion D. Sîrbu, deși s‑au publicat multe volume de corespondență, Jurnalul unui Jurnalist fără jurnal a cunoscut patru ediții, s‑au publicat și romanele, nuvelele, povestirile, soarta manuscriselor „orfane”, cum le numea însuși autorul, a fost, în egală măsură, vitregă și accidentată. Cărțile lui Ion D. Sîrbu încă nu se găsesc, tirajele fiind demult epuizate, devenind chiar obiect de speculă printre anticari.
„Luat pe sus și tratat ca hoții de cai”
De la primele idei din 1977, până la nuvela Isarlâk. Scurt sezon turcesc, publicată în Ramuri, în 1981, trecând apoi prin nenumăratele variante și versiuni de titlu (spre 20), manuscrisul a tot crescut, căpătând noi forme și dimensiuni. „A curs din mine ca o lavă”, mărturisea autorul. O intuiție transcendentă îl făcuse să simtă nevoia unei probe a supremei măiestrii stilistice, dar și a unei intense mărturii biografice. Câțiva ani mai târziu, un cancer galopant va pune capăt unei vieți tumultuoase.
Născut în 1919, decedat în 1989, Ion D. Sirbu a trăit ultimul secol al istoriei României cu toate avatarurile sale. Mereu ghinionist, „atlet al mizeriei” cum avea să‑l numească maestrul său, Lucian Blaga, un zeu rău parcă i‑a stat permanent în preajmă, blocându‑i inițiativele, risipind în praf idei, ambiții, perspective. Acest zeu rău s‑a numit totalitarismul, fie el de dreapta sau de stânga.
Cei 17 ani „lipsă la inventar”, despre care le scria prietenilor săi, trimiteau, de fapt, la toți anii în care numele lui fusese complet interzis. Din 1956, după publicarea nuvelei Concert, pană in 1973, odată cu coperta volumului Povestiri petrilene, numele lui Ion D. Sîrbu a fost tipărit… doar în subteranele Securității. În această lungă perioadă, cetățeanul Sîrbu a cunoscut presiuni, interdicții, detenția (1957‑1963), munca forțată la stuf sau la dig, bătăi, înfometare, marginalizare, cenzură. Toată această lungă serie de experiențe vor deveni substanță pentru viitorul roman Adio, Europa!. Desiderius Candid este construit din viața lui Ion D. Sîrbu, din experiențele lui, din frustrările lui, din meditațiile lui.
Spuneam mai sus că primele notițe apar în 1977. Explicația rezidă tot în biografia autorului, căci acest an marchează cea mai brutală confruntare cu urmăritorii săi, ofițerii de securitate, de după eliberare.
Pe 2 august 1977, Ion D. Sîrbu este „luat pe sus și tratat ca hoții de cai”, după propria expresie, fără să i se spună de ce. Un interogatoriu violent, cu strigăte ale părții ultragiate și amenințări ale părții securiste se finalizează în coadă de pește.
Și acest episod se înscrie în seria niciodată sfârșită a ghinioanelor unei vieți. La finele lunii iulie 1977, Televiziunea Romană difuzase piesa lui, Frunze care ard, piesă odinioară cunoscută ca Sovromcărbune, căutată îndelung în anchetele din 1957‑1958, niciodată găsită, fără ca aceasta să împiedice justiția comunistă să‑l condamne pe I. D. Sîrbu la șapte ani de închisoare corecțională și să‑i interzică timp de patru ani drepturile civile pentru „subminarea orânduirii de stat”.
Difuzarea piesei de teatru din iulie 1977, în care rolul principal era deținut de Amza Pellea, păstrase, în ciuda celor zece intervenții consecutive ale cenzurii, strigătul de revoltă al minerilor imaginați de Sîrbu: „Grevă! Grevă!”.
Ceea ce Sîrbu nu știa, și nici nu i s‑a spus în cele opt ore ale interogatoriului, era că pe 1 august minerii din întreaga Vale a Jiului refuzaseră să intre în subteran, luându‑l prizonier pe primul ministru al țării și cerând imperios prezența lui Ceaușescu.
Deși amenințat cu o nouă detenție sau chiar cu o internare la ospiciu, Sîrbu este totuși eliberat. Ajuns acasă, își continuă revolta verbală în fața microfonului de care devenise brusc conștient. În rezoluțiile lor, ofițerii decid că „nu este în deplinătatea facultăților mintale”, impunându‑și grijă în abordările viitoare.
Ridicându‑l brutal, din stradă, ofițerii craioveni erau convinși că Sîrbu, cel născut în rândul minerilor din Petrila, reprezenta un pericol mortal pentru regim dacă ar fi ajuns în Valea Jiului, știind cu certitudine că el ar fi putut articula și argumenta o adevărată revoltă anticomunistă.
Geneza „celui mai bun roman”
În aceste condiții și pe acest fundal, Ion D. Sîrbu începe să conceapă Adio, Europa!. Surprins el însuși de direcția în care romanul aluneca, autorul își mărturisea mirarea explicit: „am nimerit peste o vană de ideație și stil cu totul excepțională”.
Tot redactarea acestui roman, plasat într‑o foarte puțin camuflată Craiovă/Isarlâk, îl împinge să constate glisarea sa interioară de la perfectul compus către perfectul simplu, care înseamnă „o șmecheră, agilă și hoțească modalitate de a ieși din Istorie, prin reducerea acesteia la o bagatelă, la un răstimp ce abia cuprinde spațiul unei singure zile. Scrisăi, vrusăi, rupsăi, făcui pe mine de frică e cu totul altceva decât am scris, am vrut, am rupt, am făcut pe mine de frică. Ți se ia de pe suflet o greutate, nu ai trântit ușile toate, mâine e loc și de aferim, și de kalimera, toate se pot lua de la capăt, ce‑am avut și ce‑am pierdut e altceva decât ce avusăi și ce pierdui. Prima formă sună ca un fel de adio‑mamă, testament fără de nicio speranță. Spus însă la modul Isarlâk, ce avui și ce pierdui, totul devine un bobârnac glumeț, un fel de nastratinie păcăleață, dă întregii lumi a înțelege că mă doare în cot de ea, că mă ăsta pe ziua de ieri, și mă și mai ăsta pe cea de mâine sau poimâine: noi să fim sănătoși, ce avui, dădui, ce pierdui – dă‑i în mă‑sa”. (Ion D. Sirbu, Adio, Europa!, ed. Măiastra, Târgu Jiu, ed. IV, vol. 2, p. 542)
Acea ieșire din Istorie cu majusculă îl obseda, de fapt. Căci el, fostul ilegalist comunist, simțea că lumea era fundamental greșită, că Yalta e „destin și moarte”, că „omenirea e foarte grav bolnavă, că medicamentele folosite sunt mincinoase, doctorii nebuni și spitalul întreg e minat, și totuși balul continuă, continuă…” după cum o mărturisea într‑o înregistrare testament.
Are certitudinea acestei derive morale a umanității după singura sa călătorie în Occident, între octombrie 1981‑ianuarie 1982. Călătorind în zece țări și vizitând numeroase orașe, Sîrbu constată cum povestea sa de viață obosește, plictisește, de fapt nu contează. Îl vede pe Negoițescu, prietenul studenției sale, trăind izolat, retras, abstras de la ceea ce visase, se întâlnește cu Paul Goma a cărui alienare o simte, intuind și provizoratul unei existențe, alta decât cea pentru care fusese croit și decide, după o cumplită suferință, să revină în țară. Aflat în Occident, Ion D. Sîrbu simte că, pentru el, exilul însemna ratare.
Dincolo de agitația furibundă care se declanșează la Craiova în decembrie 1981, când se bănuiește că I.D. Sîrbu plănuia să nu mai revină în țară, dincolo chiar de fastuoasele perdele de fum ale declarațiilor pe care „fugarul” le face în februarie 1982, cu scopul precis de a‑și intoxica urmăritorii, Ion D. Sirbu s‑a intors în țară, convins de rostul său: scrisul. Iar notițele romanului început, nucleul a ceea ce va deveni Adio, Europa!, sporesc în profunzime și complexitate. De la „roman minor”, sau „capriciu stilistic”, cum îl definea în 1982 în fața diverșilor săi corespondenți, ajunge în 1985 să afirme: „știu că acest roman este foarte bun, Weltliteratur, tocmai pentru că e hiperbalcanic… Scriu un roman ironic, șui, consider că „batjocul” e o virtute națională, o formă de apărare, consider că Păcală e mai mitic decât Meșterul Manole și că rolul nostru aici, au carrefour des empires morts, este nu acela de a valorifica virtuțile popoarelor mari, ci de a le compromite….” (scrisoare către Virgil Nemoianu, vezi Opere, II, Corespondență, ed. Fundației Națională pentru Știință și Artă, pp. 861‑864.)
În toamna anului 1985, Sîrbu termină și cel de‑al doilea volum, finalizând un travaliu întins pe 1000 de pagini dactilografiate. La condition roumaine, subtitlul romanului către Andre Malraux, se circumscrie unei literaturi a crizei unei lumi, autorul subliniind că „acest roman e mai bun (sau aproape la fel de bun) decât scrierile unor celebri ruși sau polonezi, în aceeași situație cu mine. Dar e foarte românesc, foarte actual, începe ridicol și se sfârșește tragic. O sinteză. Un țipăt inteligent, o febră yalta, halucinație și moarte, adevăr și acuzare.”
În noua ediție a romanului Adio, Europa!, impecabil tipărită, legată și prezentată, găsim și o prefață semnată de Cosmin Ciotloș, unul dintre tinerii critici literari atenți la ideile de caracter și moralitate, cât și o postfață întocmită atent, erudit și contextualizat de Ruxandra Cesereanu. Notele explicative ale diverșilor termeni, multe nume proprii, adesea adjectivate de Ion D. Sîrbu, ușurează mult lectura pentru un public nespecializat, pentru ca notele complementare din finalul capitolelor să lămurească termeni și nume frecvent folosite de autor.
De la prima vedere și de la prima atingere se simte că această carte a fost lucrată cu dragoste și devotament față de un autor fascinant, dar încă departe de anvergura posibilă. Aspectul experior coincide acum perfect cu substanța diamantină a romanului, unul unicat în literatura romană.
