Ai totul pentru a fi fericită

sursă foto: unsplash

Pășesc alături de el pe plaja nesfârșită, iar picioarele ni se afundă în nisipul făinos. Tăcuți amândoi, mână-n mână, absorbiți de peisajul ce se desfășoară pe măsură ce înaintăm, sorbim marea și cerul dimineții. E ritualul nostru matinal. În fiecare dimineață, înainte ca soarele să se ridice nemilos pe cer, la o oră la care acasă nici nu aș fi visat că aș fi putut fi trează, suntem deja ieșiți la plimbare. Plaja e aproape goală, marea e la reflux, iar în urma ei se întind dâre lungi pe nisip și ochiuri de apă, în apa cărora se reflectă, mândru, cerul.

Din când în când ne intersectăm cu câte un cuplu singuratic, care se plimbă agale, ținându-se, la fel ca noi, de mână. Sau cu vreun grup răzleț de stânci negre, neclintite în decizia lor de a sta pur și simplu așezate, fără vreun alt scop mai productiv. Iar dacă oamenii apar mai rar pe plajă dimineața, crabii în miniatură, deși timizi, se arată mai des decât ei, ieșind cu avânt din găurile lor din nisip și îndreptându-se cu un țel doar de ei știut către alte ascunzișuri ce, precis, adăpostesc sute de povești nespuse. Mersul lor repezit a lăsat mii de urme pe nisip alcătuind o operă de artă contemporană, un happening în plină schimbare, ce ne masează cu delicațe tălpile avide de contact.

Nici urmă de șezlonguri pe plajă. Nici un sunet de muzică. Doar liniștea întreruptă de zumzăitul ritmat al valurilor. Jungla se vede în zare, peste dealuri și coline care mie îmi par munți. În mintea mea, își dau întâlnire cu plaja și cu marea Andaman. Ridic ochii. Din cauza umidității, cerul e spălăcit și albicios-păstos, cu nuanțe de gri și crem ce îmi amintesc de cerul belgian pe timp de iarnă. Apa e întunecată, nici vorbă de turcoazul promis de revistele de voiaj, dar ce mai contează? E cald, e soare și suntem, în sfârșit, în luna de miere.

– Să ne întoarcem? îl întreb eu, după ce i-am observat bobițele de sudoare, semn că soarele se ridicase din ce în ce mai sus pe cer.

– Hmmm, cum vrei tu, îmi răspunde, lăsându-mă pe mine să decid, deși era clar după disconfortul lui că era cazul să ne îndreptăm către hotel.

Rar îmi spune de ceea ce are nevoie și mă lasă pe mine să vin cu inițiative, ceea îmi încurajează spiritul decizional și afirmarea de sine. Și mie mi se întâmplă rar să-mi comunic nevoile, mai ales în context profesional. Am fost crescută și învățată să mă pliez după dorințele și ordinele altora, agrementate uneori de manipulare și jocuri de putere, la vedere sau mascate, sau pur și simplu de o cultură organizațională neconstructivă. Dar aici, pe coasta tailandeză, toți localnicii ne zâmbesc la tot pasul și sunt de o bunăvoință și o servitudine oarecum inconfortabile pentru mine, fiind atât de obișnuită să le fac pe plac altora. Dar se pare că e o trăsătură culturală. Aici oamenii își zâmbesc chiar și după ce și-au bușit mașinile. Și, din fericire pentru noi, pe plaja cu nisipul ca făina, nu suntem în vreun pericol de tamponare, ci doar de încălzire subită. Așa că facem stânga-mprejur și o luăm înapoi spre hotel, cu apetitul deja pregătit pentru micul dejun.

Conglomerație de căsuțe cu apartamente înconjurate de palmieri, arbuști și plante înflorite ce mustesc a abundență, hotelul din luna noastră de miere seamănă cu un sătuc respectuos cu natura și în acord cu dealul de verdeață pe care este așezat. Recepția hotelului e ca un bar imens și luxos în aer liber, unde aerul condiționat și geamurile sunt de prisos, iar înspre plajă, câteva bungalow-uri amenajate pentru clienții VIP au vedere la ocean, bucurându-se de vâjâitul continuu alvalurilor. 

Ca să ajungem la restaurant, o luăm prin grădina imensă, pășind pe aleile pietruite ce șerpuiesc printre copaci și arbuști înfloriți, arătându-ne calea către recompensa de după plimbarea de dimineață. Grăbim pașii. Ne e foame. La scurt timp suntem așezați la o masă din restaurantul aflat în aer liber. În Tailanda, restaurantele nu au nevoie de geamuri, doar de un acoperiș, câțiva pereți ocrotitori, oameni, mâncare și natură.

-Mă duc să mai fac o tură la bufet, îl anunț, entuziasmată de ideea de a-mi umple din nou farfuria, și mă ridic brusc de la masă. Era deja a patra oară.

De când am sosit aici mănânc în continuu, străbătută de senzații de foame ce cu greu pot fi stăvilite. Am un apetit uriaș, mâncatul îmi provoacă o plăcere imensă, iar burta îmi pare adesea un sac fără fund. Sunt frumoase templele budiste, sunt drăgălașe maimuțele hoțomane, despre care ghidul ne-a avertizat într-o engleză copilăroasă: „Monkey take iPhone”, e superbă camera ce ține loc de casă în luna de miere, insulele PiPi îți taie suflarea, dar parcă nici unele nu mă entuziasmează atât de mult precum momentul acela în care îmi sosește porția de mâncare comandată sau când mă apropii cu farfuria goală de bufetul de la micul-dejun. 

Dar mâncatul acesta cu prea multă pasiune decât s-ar cuveni unui stomac sensibil ca al meu nu este de azi, de ieri. A debutat cu mult timp în urmă, ca efect advers a lipsei de somn, cauzată de prea multe ore suplimentare petrecute în implementările de proiecte IT, fie în weekend, fie pe timp de noapte. Mâncatul a continuat ca o încercare nereușită de a-mi recăpăta energia sau de a mă simți „mai bine” pentru că tot continuam să mă simt „mai rău”, dar nu îndeajuns de rău ca să fiu considerată bolnavă. S-a tranformat în sursă de recompensă și plăcere la cantina firmei în zilele în care mă simțeam sfârșită de oboseală, după orele nedormite, acumulate în timpul implementărilor pe timp de noapte, sau după zilele stresante în care oboseala adunată se făcea resimțită.

Am ajuns epuizată în luna de miere, iar efectul de jet-lag nu a făcut decât să deschidă larg ușa oboselii, lăsând-o să treacă pragul și să se manifeste din plin. Dar eu nu sunt conștientă de lucrurile acestea, eu am așteptarea să mă bucur de tot și de toate, să resimt totul intens, să mă simt plină de energie și entuziasm, de parcă surmenajul și stresul acumulate de-a lungul ultimilor ani ar putea fi șterse cu buretele, doar pentru că am ajuns într-un ținut exotic. 

Am așteptarea să mă bucur cu fiecare celulă de paradisul în care am ajuns, mai ales că am tot visat la locurile acestea demai bine de șapte luni după nuntă. Iar acum sunt în sfârșit aici, în sătucul verde și exotic, unde piscinele cu faianță turcoaz ne invită la răcoreală, șezlongurile la leneveală, unde jungla ne zâmbește în zare, iar marea ne trimite adieri sărate și sunete de du-te-vino ale valurilor. 

Mai târziu, cu burta încă plină de la marele mic dejun, mă întind pe unul dintre puținele șezlonguri neocupate de prosoapele vacanțierilor oportuniști. 

E cald. Foarte cald. Și e umed. Cămașa subțire, brodată cu flori în culori incandescende și pantalonii maro de in, numai buni să mă ferească de soare și de țânțarii ticăloși, mi se lipesc de piele de la umiditatea abundentă ce se contopește cu sudoarea trupului meu obosit. Mă eliberez de hainele lipicioase, lăsând soarele să îmi atingă pielea albă-gălbuie, ce pare un amestec de brânzeturi Gouda și Feta.

Mai târziu, încă somnolentă după siesta binefăcătoare, mă strecor cu lentoare în apa ce mi se pare înghețată. Cu anticiparea senzației inconfortabile a apei în contact cu pielea mea înfierbântată, afund mai întâi, cu mare băgare de seamă, laba piciorului drept, apoi cea a piciorului stâng. Îmi fac curaj, îmi scufund gleznele, apoi tibiile, coapsele, până când apa îmi ajunge până la buric. Brrrrr! Ce rece e!

El e deja în apă și, văzându-mi ezitarea, îmi zâmbește încurajator, făcându-mi cu mâna de la capătul celălalt al piscinei. 

Haide, poți! îmi spun în gând, apoi iau decizia de a trece la acțiune. Unu, doi, trei, și!după care mă trag la fund, lăsându-mă subit pe vine și cufundându-mi capul în apă. Petrec câteva secunde în universul paralel și ud, apoi mă ridic. Gata, a trecut! Nu îmi mai e frig, din contră, apa, odinioară glacială, îmi pare acum prietenoasă. Plonjez, alunec domol cu ochii închiși, explorând atingerile suave ale apei. Plutesc apoi imobilă, cu fața în jos, lăsându-mi corpul în voia apei. Mă ridic și ating din nou cu picioarele fundul piscinei. Privesc dealurile înalte ce se ridică în zare, decorate cu pâlcuri verzi ce anunțau jungla misterioasă. Mângâi cu ochii aleile pietruite, stufărisul de pe alocuri, piscinele cu aspect de canaluri și arbuștii de bambus. Mă aflu într-un colț de paradis. Și cu toate astea, nu înțeleg, îmi spun, în timp ce sprâncenele mi se încruntă întrebătoare. La nici câteva  secunde, avalanșa de gânduri mă ia cu asalt:

La naiba, nu înțeleg de ce mă simt atât de abătută! Ce e cu tristețea asta pe care o resimt, deși am toate motivele să fiu fericită? De ce îmi vine să plâng, când pur și simplu nu am niciun motiv să plâng? Și de ce îmi e lehamite de tot și de toate? Ce e cu mine?! De ce nu mă pot bucura? Ce nerecunoscătoare sunt! Sunt într-un loc în care unii nici cu gândul nu îndrăznesc să ajungă. E un colț de paradis aici și în loc să mă bucur, în loc să tresalt de bucurie, sunt tristă și letargică. Deplorabil! Da, ăsta e cuvântul! Deplorabil! De asta am așteptat atâta luna asta de miere, ca să vin aici și să îmi plâng de milă? Unde îmi e energia? De ce nu simt pic de entuziasm? De ce nu sorb cu nesaț din priviri fiecare val, fiecare plantă, fiecare piatră, căsuță, apă, clipe cu el și tot ceea ce ne înconjoară? Nu știu, chiar nu știu. Ooof, mă simt atât de vinovată! Vinovată pentru că nu mă mai pot bucura. Vinovată pentru neputința mea. Vinovată pentru că nu știu ce să fac ca să îmi revin. Am pierdut controlul.

Și ce te plângi atâta?, continuă una din vocile moralizatoare ce îmi monopolizează deseori mintea. Revino-ți! Scutură-te, femeie, și zâmbeste! Ia nu te mai alinta atâta! Ce sunt cu smiorcăielile astea? Zâmbește și alungă tristețea asta! Dacă vrei, poți! 

Dar vreau, doar că nu mai pot. Și nici nu știu cum să mai pot!, răspund eu vocii critice. Îmi vine pur și simplu să plâng, mă simt fără vlagă. Sunt ca o legumă dezhidratată pe care, dacă o pui în apă, rămâne în continuare dezhidratată. Nu mai am energia să sar într-un picior de bucurie, oricât de multe vizualizări de fericire aș face. Nu mai am control! Oof, cât de slabă sunt! Și ce lipsită de putere! E vina mea că nu mă pot controla.

Îmi simt trupul încordat în permanență, ca și cum aș fi într-o continuă aștepare înaintea unei curse care nu mai începe odată. Și niciunul dintre lungile masaje tradiționale tailandeze nu au reușit până acum să mă relaxeze, decât temporar. Corpul pare să se destindă pe moment, însă mintea își face de cap, alergând în toate direcțiile, cu hoarde de gânduri năvălind, ce mă lasă fără vlagă, înotând în mocirla vocilor negre, care mă adâncesc și mă trag în jos.

O tristețe inexplicabilă îmi face pieptul să îmi pară greu, iar ochii îi simt înlăcrimați. Încep să privesc în gol, fără expresie, ca și cum aș fi împietrit. Dar sunt prea conștientă de ceea ce se întâmplă în jurul meu. Așa că îl surprind cu coada ochiului. E de partea cealaltă a piscinei și îmi zâmbește din nou. Îi răspund, făcându-i la rândul meu cu mâna și mimez un zâmbet. Distanța e prea mare între noi. Nu cred că îmi percepe suferința. De fapt, nici nu vreau să i-o arăt. De ce să îl întristez? Mai bine un zâmbet de fațadă. Doar suntem în luna de miere, îl iubesc și mă iubește, iar eu am totul ca să fiu fericită. Dar pe dinăuntru mă simt ca o stană de piatră, amorfă, proptită în mijlocul unui lac, unde viața continuă să se scurgă, cu sau fără  mine.

Articole asemănătoare

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *