Bruxelles

Alexandra…

Martie 2020 nu a semănat niciunei alte primăveri de până acum. Iarna fusese blândă și oamenii așteptau cu nerăbdare noul anotimp. Primele sale semne erau deja vizibile. Prunii își afișau cu mândrie podoaba de flori albe, iarba era mai verde ca niciodată. În 2020 însă, un virus venit dintr-o țară îndepărtată a răspândit panică și boală. Oamenii nu au mai putut ieși din case, nu s-au mai putut îmbrățișa sau săruta, fiindcă virusul era foarte contagios. Nimeni nu a mai putut admira frumusețea prunilor. Nici verdele fraged al ierbii. Dar primăvara nu știa. Ea continua să arunce covoare cu flori multicolore peste câmpii și copaci. Totuși, nu era nimeni care să le admire… Primăvara nu înțelegea… De ce atâta efort în zadar? Într-o zi a obosit. Un vânt puternic a început să sufle. Petalele florilor s-au risipit și s-a instalat din nou frigul. Atunci m-am îmbolnăvit…

Valentin…

Pădurea tace. Vântul adie ușor, șoptind încet la urechile copacilor. Din când în când, o pasăre străpunge liniștea în depărtare. Valentin s-a trezit devreme în această dimineață. Și-a luat undița și s-a așezat lângă iaz, în mijlocul pădurii. Ascultă tăcerea. E obișnuit cu aceste tăceri. Ba chiar îi plac. Adulmecă mirosul frunzelor moarte. Și așteaptă. Pescuind, a învățat ce-nseamnă răbdarea. Și plăcerea de a observa… Admiră căderea frunzelor; uneori le privește alunecând încet, lăsându-se parcă să fluture ca pentru un ultim dans. Alteori, vântul le izbește într-un vârtej tumultuos. Toamna este anotimpul lui preferat. Petrece ore în șir, singur, în mijlocul naturii… Doar pentru a admira. Pentru a respira. Pentru a se regăsi.

Adina…

Bruxelles-ul nu a fost niciodată atât de calm și tăcut. Adina e aproape singură în autobuzul de obicei aglomerat la această oră. Nici mașinile nu mai circulă pe străzi; pietonii sau bicicliștii sunt și ei din ce în ce mai puțini. Adina savurează aceste momente. Întregul oraș îi aparține. Dar… este ca o scenă fără actori. Fațadele somptuoase ale clădirilor din jur i se par inutil de frumoase fără tumultul vieții. Totul pare înghețat. Nemișcat. Bruxelles-ul este ca și pietrificat. Doar câteva buchete de narcise, răsărite răzleț, amintesc totuși că viața merge mai departe.

Alexandra…

De când m-am îmbolnăvit, îmi petrec zilele singură, în camera mea. De la fereastră, privesc orizontul și acoperișurile clădirilor dimprejur. Un amestec policrom de forme și materiale. Un decor imobil. La fel de imobil ca și cel din jurul meu. Mi se pare că visez; aștept cu nerăbdare să mă trezesc… însă nimic nu se schimbă… Ba da, ceva e încă viu! Imaginea din oglindă! Această fată tânără, frumoasă, cu ochii mari, albaștri, și cu pletele lungi! Îmi seamănă… dar chiar sunt eu? Atât de frumoasă și totuși atât de departe de mine! Pare pierdută aici, în camera asta… Oare ce face? La ce se gândește? Își amintește de viața-i de dinainte, când se plimba fără griji cu prietenii prin parcurile din Bruxelles? Îmi amintește oare de prunul acela înflorit, de la colțul străzii? Și el, o frumusețe atât de fragilă! Nu a fost nevoie decât de o rafală de vânt, pentru ca micile sale flori albe să se risipească.

Valentin…

După o zi lungă, în natură, agitația unei seri petrecute cu prietenii îmi cam dă de gândit. Dar am promis că voi veni, așa că mă duc. Nu-mi pare rău. E o atmosferă plăcută, multă veselie. Și multă lume. Voci și chipuri familiare. Le ascult poveștile, fără să le aud cu adevărat; întrețin conversații, fără să le înțeleg prea bine. E ca o ceață profundă care mă învăluie. Până când se deschide o ușă. Ceața se risipește ca prin magie. Intră ”ea” și camera se luminează deodată. Este atât de frumoasă în rochia-i albastră, asortată la culoarea ochilor! Nu îndrăznesc să-i vorbesc. Nu azi. Vreau doar să o privesc, să o admir de departe, să nu o deranjez cumva.

Adina…

Îmi amintesc foarte bine de seara aceea. Nu și de Valentin. Poate un prieten comun a făcut prezentările, dar erau atât de mulți oameni la petrecere… Așa că am fost foarte surprinsă de apelul primit câteva zile mai târziu. În plus, mă invită să-l însoțesc… la vânătoare! De când mi-am început studiile postuniversitare aici, la Iași, rareori am ocazia să părăsesc orașul. Aventura mă ispitește. Iar pentru mine, invitația sa este o adevărată aventură: să merg în pădure cu un străin?! Nici acum nu-mi explic exact ce intonație a vocii sau ce cuvinte a folosit atunci; cert e că m-a convins și m-a făcut să am încredere în el. Deci, am acceptat. Acum mă pregătesc să-l însoțesc. Mă simt de parcă aș pleca într-o călătorie. O călătorie lungă și misterioasă!

Alexandra…

Cât aș vrea să fiu ca părinții mei! Să mă pot bucura de micile cadouri ale vieții. Mi-aș dori atât de mult să mă pot extazia în fața unui copac, a unui tablou, a unui peisaj. Dar nu reușesc! Viața trece pe lângă mine. Peisajele trec și ele, ca la cinematograf. Doar că eu nu fac parte din distribuție. Mama îmi aduce flori, tata îmi face toate poftele culinare. Știu că mă iubesc amândoi, totuși, parcă nu le simt dragostea. Mă sufocă, chiar cu toate atențiile lor. Sunt singură, mai singură ca niciodată. Simt un gol enorm care mă învăluie. Simt că mă atrage într-un vârtej fără sfârșit. Și mi-e frică! Nu, nu mi-e frică de boală. Nici de moarte. Mi-e frică de mine. Mă tem că nu voi ajunge niciodată să cunosc fericirea. Uneori mă surprind geloasă… Parcă părinții mei ar fi luat toată fericirea din lume și nu a mai rămas nimic pentru mine!

Valentin…

Sunt cel mai fericit om din lume! Am 25 de ani, diploma de inginer în buzunar, un apartament în centrul celui mai frumos oraș din România și, mai presus de toate, tocmai am întâlnit-o pe femeia vieții mele! Știi ce? Mi-a acceptat invitația! Am petrecut ziua întreagă împreună, în pădure. Din primele clipe a crezut în mine. Avem atât de multe de împărtășit! O voi urma până la capătul lumii! Pentru ea, am lăsat totul! I s-a oferit ocazia să vină aici, la Bruxelles, să lucreze pentru o multinațională. Pentru ea, a trebuit să-mi schimb țara, limba, viața. Și o iubesc din ce în ce mai mult. Datorită ei am îndrăgit Bruxelles-ul, orașul acesta verde. Cu pădurile, cu parcurile, cu iazurile sale… Bruxelles-ul m-a vrăjit!

Adina…

I-am spus de două ori ”da”, fără să mă gândesc prea mult. Prima dată, când m-a rugat să-l însoțesc la vânătoare. A doua, în ziua următoare, când mi-a cerut mâna. Am petrecut o zi împreună și ne-a fost suficient să știm că suntem făcuți unul pentru celălalt. Nu-mi terminasem încă studiile, nu aveam nicio situație materială, dar nu am ezitat o secundă. Trăiam un vis adevărat. Prințul-Fermecător venise să mă roage să-l urmez. Și l-am urmat. Câțiva ani mai târziu, el a fost cel care m-a urmat în Belgia. Nici el nu a ezitat atunci. Nicio secundă.

Bruxelles…

Seara cade peste oraș. Lampadarele se aprind unul după altul. De ceva vreme, turiștii sunt mult mai puțini. Locuitorii Bruxelles-ului se pot bucura de orașul lor. În liniște. Cafenelele și restaurantele încep să prindă viață. Bulevardele largi, cu casele baroce, Art Nouveau și Art Deco invită la plimbare. Seara cade încet, iar cuplurile se succed, ținându-se de mână. Adina o strânge pe-a lui Valentin. În depărtare o zărește pe Alexandra. Nu mai este singură. Brațul unui tânăr se strecoară ușor pe sub talia ei subțire. De la distanță, în amurg, par să plutească. Ca două umbre care își iau zborul spre alte orizonturi…

sursă foto: Stéphane Dubois

Articole asemănătoare

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *