Capsule cu povești

sursă foto: unsplash

Dacă s-ar face un program național, planetar, cum doriți, de promovare a poveștilor optimiste, m-aș implica voluntar fără să mă gândesc. Am rostogolit în cascada mainstream și în oceanul virtual multe asemenea povești, și când lucram ca ziarist și de când scriu cărți. Legăturile mele cu oamenii trec printr-un test-grilă al umorului, în sensul că rezultatele acestuia dau gradul de conectare. Pentru că umorul e legat de optimism și de puterea de adaptare. Cunosc oameni care sunt în stare să facă glume și în cele mai dramatice momente ale vieții lor. Nu e cinism, ci o formă de rezistență personală. 

Am tot spus că avem nevoie de povești optimiste, mai ales acum, când țesătura realității devine tot mai greu de îmbrăcat. Și nu este ca și cum ne-am preface că nu o vedem, este pentru supraviețuire. Este ca și cum am juca un joc. Vă amintiți jocurile copilăriei, se întâmplă să ne întoarcem adesea la ele! Știți de ce? Pentru că au regulile acelea primare de echipă, de solidaritate, care apar într-un grup de naufragiați pe o insulă, când se revine la „setările din fabrică”. Pentru că te determinau să-ți testezi curajul și demnitatea, pentru că aveam ocazia să deținem pe rând controlul. Pentru că puteam fi învingători sau învinși, fără consecințele evaluate la vârsta de adult. De unde putem trage concluzia că devenirea noastră complexă ne poate îndepărta și mai mult de realitate. Nu în sensul de cunoaștere, ci de percepție.

Dacă am avut căderi în acest an ciudat? O, da, de câteva ori bune, dar am o înțelegere cu ele: le dau maximum două zile să părăsească incinta. De cele mai multe ori, și-au luat tălpășița mai repede. Dacă am sprijinit oameni care au avut căderi? Da, de mai multe ori. Dacă am cerut ajutor? Da, și l-am primit. Dacă am ajutat? Da, fără să clipesc. Dacă mi-am dorit uneori să dorm mai mult decât să trăiesc ziua cu ochii deschiși? Da. Dacă m-am trezit în unele dimineți cu senzația că m-am întors într-un vis urât? Da. Nu e doar despre mine, ci despre fiecare. Toti am trăit aceste lucruri și am devenit atât de vulnerabili, încât ne e teamă să vorbim tare despre ele. Ne este teamă pentru că le-am adunat și au format pojghița capsulei în care credem că stăm în siguranță. Comunicăm din aceste capsule pe internet, pentru că așa ne simțim confortabil și intangibili. Ne ținem departe de realitate, pentru că altfel ni se pare că am cădea în gol. Și, totuși, le povestim între noi, formându-se astfel o hartă cu trasee care se leagă între ele de la om la om, de la poveste la poveste.

Da, există poveștile și jocurile. Le purtăm cât trăim imprimate în scoarța cerebrală, în neuronii obosiți de realitate. Când aceștia pâlpâie, acum știți de ce. 

Poveștile și jocurile pot să fie fără sfârșit, mai mult, sunt transgeneraționale, pot fi transmise pe orice tip de suport și canal, și pot recompune o întreagă istorie, pentru că poartă amprentele evenimentelor din viețile oamenilor, indiferent de epocă. De aceea nu se va rupe acest lanț și vom duce poveștile mai departe. E una dintre regulile jocului. Și acest lucru este de fapt optimist.

Corina Ozon este jurnalistă și scriitoare, totodată este Doctorante en cotutelle, Ecole doctorale FJSC, Université de Bucarest, Roumanie/CTS-IARSIC du CORHIS EA 7400, Université Paul Valéry de Montpellier 3, France.

Articole asemănătoare

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

  1. […] Am tot spus că avem nevoie de povești optimiste, mai ales acum, când țesătura realității devine tot mai greu de îmbrăcat. Și nu este ca și cum ne-am preface că nu o vedem, este pentru supraviețuire. Este ca și cum am juca un joc. Vă amintiți jocurile copilăriei, se întâmplă să ne întoarcem adesea la ele! Știți de ce? Pentru că au regulile acelea primare de echipă, de solidaritate, care apar într-un grup de naufragiați pe o insulă, când se revine la „setările din fabrică”. Pentru că te determinau să-ți testezi curajul și demnitatea, pentru că aveam ocazia să deținem pe rând controlul. Pentru că puteam fi învingători sau învinși, fără consecințele evaluate la vârsta de adult. De unde putem trage concluzia că devenirea noastră complexă ne poate îndepărta și mai mult de realitate. Nu în sensul de cunoaștere, ci de percepție…” Citește continuarea aici. […]