Dosar rezolvat (1)

Mă uitam la polițistul uscățiv din fața mea. Citația primită mă scosese dintr-un ritm cotidian plat, fără suișuri și coborâșuri. De-ar fi fost să-mi aleg eu ritmul, aș fi preferat o ieșire mai sinusoidală, în sus, pe scări, de exemplu, nu una pe ușa de incendiu, cum mă simțeam acum. O invitație la poliție nu era ca și cum aș urca pe vreo treaptă, fie și a unui purgatoriu imaginar.
Îmi venise rândul la interogatoriu. Ultima dintre noi trei, eu, Laura și Diana. Perfect! Eram obișnuită să fiu ultima.
Ultima eram și la școală mereu, deși eram cea mai bună din clasă. Sau poate tocmai de aceea, pentru că profesorii știau deja că eu învăț și-mi fac temele tot timpul și aveau alți „clienți” care să le ocupe atenția mai mult; pe mine de ce să mă mai bage în seamă?
O dată, doar o dată, mi-a trecut prin cap că sunt conștiincioasă degeaba, plictisită de linia dreaptă ca o autostradă liberă a situației mele școlare. Le construisem aprioric o impresie greu de stricat, cu o bază extrem de solidă, și le prinsesem psihologia – chiar dacă încă nu cunoșteam cuvântul în sine – astfel încât, dacă aș fi avut altă fire, aș fi putut profita din plin de acest fapt. O singură dată am încercat, așadar, ceva nou. M-am dus nepregătită total, cred că la o oră de istorie, dar știam atâtea din alte surse despre lecția de zi și-mi era așa de greu să mă prefac că n-am habar de nimic sau să tac, când știam ce să spun, iar pe profesor îl vedeam cum se străduiește să-mi găsească el explicații că nu știu eu… Și mai era și conștiința la mijloc, ce apăruse nitam-nisam. Am renunțat. Nu era o distracție demnă de mine și atunci am înțeles că preferam bătălii mai inteligente de dus.
Aș vrea să am și acum, în fața polițistului uscățiv cu privirea inexpresivă, același sentiment de siguranță că voi răspunde bine la toate întrebările.
Eram într-o cameră seacă, pe care, în orice alt context, aș fi descris-o, cu bucurie, ca minimalistă. Numai că aici nu mai venea vorba despre design sau stiluri, ci despre o încăpere goală, dotată doar cu o privire fixată în ochii mei, care, se vedea, se căznea să găsească acolo puncte de pornire de care să se agațe pentru dosarul lui.
– Numele, vă rog!
Numele, desigur. De unde să-l știe, corect, trebuia să-i dau dreptate, deși cartea de identitate îmi era în mâinile lui. Nu se uita, însă, la ea, o răsucea doar, vag agitat. Deși, după mintea mea și funcția lui, ar fi trebuit să fie impasibil.
Bun, m-am decis pe ultima miime de secundă, o să-mi închipui că-i profesorul de fizică dintr-a unsprezecea. Venise nou în liceu, tot așa înalt și deșirat arăta, cu ochi spălăciți, și nu-mi plăcea nici de el. Nu-mi plăcea nici proful, nici cum și ce preda, deși tot zece aveam și la materia lui, așa cum nu-mi plăcea polițistul ăsta acum.
Iar asemănarea camerei în care mă aflam, cu o oră de fizică nu-mi dădea elan. Acolo măcar învățam și eram notată maxim, era o derulare logică a faptelor. Aici, în încăperea asta, nimic nu era la îndemâna rațiunii mele.
– Alla. Alla Potemkov. Vreți și inițiala tatălui?
– Nu fiți ironică, anchetăm o dispariție, iar victima e prietena dumneavoastră, Mădălina Farkaș.
Deci nu fusese un coșmar… O eroare de tipărire a prietenelor mele în mesajele trunchiate pe care apucaseră să mi le trimită. Un gând urât, într-o dimineață și mai urâtă. Nebună mai e Madi, ca întotdeauna, făcuse de toate pân-acum, numai să dispară peste noapte – nu… Undeva trebuie să fie o glumă proastă, a vieții, a sorții, a zilei, a poliției. Aproape că-mi venea să zâmbesc și să-mi pun picior peste picior, așteptând scuze. De la viață, de la soartă, de la poliție, eventual, de la ziua în curs. De la Madi, nu, că nu-i stă-n caracter.
Dar polițistul era la fel de serios și nerăbdător să continue:
– Vârsta, adresa, ocupația, cazier, dacă aveți!
… Cred că am fost tare expresivă, îndeosebi la ultima cerință, cea referitoare la cazier, pentru că l-am făcut să zâmbească stingherit pe uscățiv. Atârna cam ciudat zâmbetul uman de chipul lui studiat, profesional.
– Știu, nu păreți deloc, dar și noi am văzut destule. Vă rog să nu mi-o luați în nume de rău și să vă conformați! Trebuie să întrebăm și să verificăm și, cu cât mai repede decurge interogatoriul preliminar, să demarăm ancheta, cu atât mai bine pentru toată lumea.
A, da, umanitatea din el, pe care probabil că deja o regretă că i-a scăpat. Și fișa postului, înțeleg. Sau poate că tot din fișa postului face parte și câștigarea încrederii celui interogat prin inducerea unei simpatii false.
Adevărul e că-mi sunase ciudat; oficial, nu mă mai întrebase nimeni așa ceva vreodată. Nici nu mă mai chemase nimeni la poliție, iar eu, de bunăvoie, nici atât nu fusesem. Când mi-am pierdut buletinul, o singură dată, am preferat să-l declar pierdut și să cer o adeverință online până la cel nou, pe care am ridicat-o la o oră anume, programată dinainte, de la o funcționară oarecare.
Rămăsesem la cazier. Doar pentru carnetul de șofer am avut nevoie, dar acolo, cazierul era trecut printre alte acte, l-am scos ca pe adeverința respectivă sau ca pe orice alt act insipid; l-am și dus în aceeași zi la cei care mi-l ceruseră, tot pentru un dosar, și asta a fost tot. Fără conversații suplimentare ca acum.
– Treizeci și cinci de ani. Stau pe str. Primăverii, la numărul 17, cu părinții. Lucrez la o firmă privată de traduceri, TradAct, cred că o știți, e cea mare din centru. Și nu, nu am cazier.
Am zis-o cam înțepată, cred. Deoarece, din rămășița de noapte aniversară a Mădălinei, pe al cărei parcurs binevoise să dispară, ca să stau eu acum, în zori, inedit de vorbă cu un polițist, brusc, parcă mai abitir decât atunci când intrasem în încăpere, mi s-a declanșat un gust amărui, persistent.
Și, odată cu acel cuvânt, „cazier”, se restabilise între noi și relația reală, aceea de anchetator-anchetat.
„Asta e, îmi tot repetam pasivă, fără ca adevăratul sens al combinației nedorite să-mi pătrundă platoșa sufletului. E, totuși, o dispariție; prietena mea a dispărut și suntem martorele principale, eu și celelalte prietene ale mele care-au trecut prin același supliciu înaintea mea și a căror singură „vină” fusese participarea la ziua de naștere a unei prietene comune.
Polițistul n-are de unde să știe nimic despre noi și e meseria lui să întrebe, mă voi strădui să accept faptul ca pe un dat. Și treaba mea e să răspund cum cred mai bine de cuviință.”
Dar, ca un cui ce ieșea-n relief din blatul unei mese, cuvântul „cazier” rămăsese reliefat, despărțindu-ne definitiv, chiar dacă nu am fi avut în mod firesc ceva de împărțit.
Însă nici dispariția nu e un lucru firesc, nu am cum să nu-mi recunosc asta, fie și legat de Madi.
– Povestiți-mi de unde și de când o cunoașteți pe victimă!
De când și de unde poți cunoaște pe cineva cu care te-ai născut pe-aceeași stradă…? În fine, să zicem că n-avea polițistul de unde să știe, doar să zicem, pentru că hârtiile din dosarul lui trebuie să-i spună astfel de detalii. Altceva mă frapase, în starea mea continuă de film prost regizat. Aș fi vrut să știu de ce-i spunea „victimă”. Știu ei ceva ce eu, noi nu am aflat încă? Și de unde, mă rog, știa că dispăruse? Cine-i spusese, cum stabilise…? Să fi fost mama Mădălinei? Ar fi trebuit să ne întrebe pe noi întâi de ea, în eventualitatea că știm ceva, or n-o făcuse. Aș fi aflat de la celelalte, dacă ar fi omis să mă întrebe și pe mine.
Încerc să mi le imaginez pe prietenele mele. Ce-or gândi? Ce-o crede, ce-o zice zbuciumata de Diana? Ce calculează Laura-n gând? De unde știe polițistul că nu am vorbit între noi? Am fi avut timp suficient, presupun, să punem la cale chiar un plan comun, în cazul în care eram toate vinovate, sau doar una, iar noi, celelalte, s-o acoperim? Cine-i anunțase, totuși, dispariția? Cum…? Nu înțelegeam multe.
„N-ar trebui să plâng? Poate ar da bine, îmi spun la rece, poate polițistul ăsta se-ntreabă de ce nu plâng la dispariția unei prietene din copilărie. Sau poate e sătul de lacrimi de conjunctură.”
Nu cred că e atât de fin, cât să priceapă că nu plâng din cauza stării de șoc. Că reacțiile mele emoționale, de obicei, sunt întârziate, și că mi le manifest doar în intimitate. Că așa am fost educată și așa am rămas. La urma urmei, aș putea să-i mulțumesc, prezența lui împiedicându-mă să-mi eliberez trăirile.
„Oare ce probe consideră echipa polițistului că a găsit? Cum arată, care sunt? Noi avem dreptul să știm? Nu l-am ajuta mai bine, știind și noi ce știe el? Poate că am pune cap la cap lucruri care lui nu-i dau prin… cap!
Și, mai presus de toate, unde e Madi acum?”
Îmi vântur mintea rapid prin mulțimea de filme și seriale polițiste vizionate și nu reușesc să mă identific cu niciun personaj. Poate mai târziu. Când va fi liniște. O liniște fără… Madi. Madi… trăiește altă liniște acum. Trăiește… ce stupid, cât de aiurea pot gândi!
Dar eu cred că trăiește. Polițistul a zis doar „victimă”, nimic în plus. Nu știu exact cum se leagă „victimă” cu „dispariție”, dar sigur – măcar atât – n-a dispărut victima… oare el o avea vreun gram de umor, fie și funest…?
Aș fi vrut să mi se spună detaliile și să trag eu concluziile. Dosarul din fața lui era destul de subțire, acum îl alcătuia. Încerc să reconstitui singură. Ziua ei de naștere, noi – eu, Laura și Dia, invitația în pripă, miezul nopții, sticla de șampanie și apoi…
– Ascult.
Mă repliez imediat:
– Din școală, de mici, de fapt, că la grădiniță nu m-au dus, o știu pe Mădălina. Am fost colege. Și cu Diana, apoi, toate trei. Eram prietene. Aproape de nedespărțit în anii aceia. Cu Laura ne-am împrietenit mult mai încolo.
Să-i povestesc polițistului de toate serile în care Madi venea să doarmă la mine, din cauza veșnicelor ei probleme cu maică-sa? Să-i spun că, imediat cum îi era mai bine, mă uita de tot și-și vedea de petrecerile ei, la care eu nu prea voiam să merg? Că mă folosea, doar ca să poată ieși seara din casă? De toate zilele-n oraș pe banii mei, mai târziu? De iubiții ei, perindați prin fața mea, unii mai dubioși decât alții, dar acoperiți de mine? De fratele ei, pierdut aiurea? Chiar așa, oare ce s-a întâmplat cu Mihai, cu adevărat…?
Alt lucru ciudat. N-am știut niciodată ce s-a petrecut exact în spatele acelui accident casnic, când au rămas doar ei doi acasă, singuri, Madi cu Mihai; poate nu a fost nimic altceva decât ce s-a spus, dar de atunci, Madi a fost alta.
Trăim într-un mod oarecare un timp ce ni se pare o veșnicie și vine, într-o zi, un eveniment neașteptat, care schimbă toate percepțiile de până atunci asupra vechiului „oarecare”.
Și, cu toate acestea, ne iubeam sincer și curat una pe alta. Crescuserăm laolaltă, și asta nu se uită ușor, indiferent ce ne adaugă – sau ia – starea de oameni maturi.
Nu are rost să-i spun atâtea amănunte, pentru că el are un singur gând: să găsească o eventuală criminală – dacă tot îi spune lui Madi „victimă” – și toate informațiile primite și le va canaliza în această unică direcție. Va scoate vinovăție unde nu e și va interpreta cum îi convine orice paragraf al existenței noastre, eventual, dându-i o cifră din Codul Penal, dacă i se încadrează, în funcție de necesitatea închiderii unui dosar. Asta nu se cheamă cooperare.
– Ne jucam împreună pe stradă, apoi mergeam la filme, la discotecă, la unele petreceri, dormeam uneori și noaptea împreună. Am crescut alături de mici, iar în cei patru ani de liceu am fost nedespărțite, până ne-au mai împrăștiat serviciile și viața de după liceu. Dar și după aceea am continuat să ne vedem.
Astea-s chestii verificabile, fără probleme, nu am mințit cu nimic cu acest împreună. Că eram împreună numai când voia Madi, polițistul nu are cum verifica.
Sau că îi făceam temele ori toate proiectele stresante, ce apăreau întruna în calea noastră școlară. Și altele, mai târziu. Că mințea că iese cu mine și se ducea cu câte vreun băiat mai mare. Că mințeam eu că mă duc la ea să învățăm și ea mă lăsa cu fratele ei mai mic și tot așa, umbla aiurea, ea știa pe unde.
Madi era acaparatoare și uneori tiranică. Alteori labilă, și îmi era cumva milă de ea.
Trăise într-o familie normală – cum se spune – la început, destrămată apoi de tot, în urma accidentului fratelui ei. Taică-său le părăsise în urma nefericitei întâmplări, maică-sa se apucase de băut și abia câștiga cât să se întrețină la limită, iar Madi nu-și mai găsea locul în tot noul și stupidul aranjament al sorții. Nu-mi amintesc să se fi redefinit cu acuratețe.
Dincolo de toate, am ținut mereu la ea. Căpătase o nefericire organică, acoperită cu o desăvârșită veselie, afișată permanent, uneori ostentativ, și îmbinată cu o puternică forță lăuntrică de viață, parcă în ciuda a toate, ce mă împiedica s-o urăsc cu adevărat, în ciuda micilor inconveniente.
Sau, poate, să-i spun toate aceste amănunte și altele, sugerându-i în final o sinucidere bazată pe dezechilibrul emoțional din copilărie…? Dar Madi și sinuciderea sunt două concepte diametral opuse. Mai curând paralele. N-am cum să conving pe altcineva de un fapt în care nici eu nu cred.
Nu-mi pot da seama, încă, nici ce vrea el să audă de la mine, nici ce vreau eu să-i transmit, gândurile au început să-mi fie neclare și mă simt foarte, foarte obosită. Reprezentarea vizuală a cafelei neterminate de acasă, în bucătăria mea caldă și personalizată, mă ține, unic, pe linia de plutire.
Sau că nici Dianei nu i-aș face un portret din lapte și miere, iar ea, sunt sigură, ar pune suficient piper pe-al meu – nici asta nu pot să-i destăinui polițistului.
„Doamne… oare ele ce-or fi zis, ce vor mai zice despre mine? În câte vrea să intre polițistul cu pantofii de lac bine lustruiți? Dacă n-are bocanci, crede că-i primit mai bine…?”
– Sunteți căsătorită? Victima are probleme financiare legate de casă? Ce alte relații știți că mai are în prezent, în ce relații sunteți acum cu…?
Hotărât, polițistul nu e-n apele lui, e prea dimineață și pentru el. Ori, dacă e-n ape regulamentare, e dus cu pluta. În ce relații să pot fi acum cu Madi, despre care m-a chemat să-mi spună că e dispărută și o denumește „victimă”, deși vorbește la prezent de ea…?
Pare că mi-a înțeles privirea și rectifică instantaneu întrebarea:
– Ne interesează un eventual partener, actual sau fost, și relațiile Mădălinei Farkaș, inclusiv ale dumneavoastră, cu acesta.

sursă foto: George Hodan, PublicDomainPictures.net

Articole asemănătoare

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

  1. O proză scurtă, dar de zile mari! O excelentă analiză psihologică a intervievatei!