Dosar rezolvat (4)

De la aceeași distanță priveam și povestea Dianei cu magnatul ei de ultimă oră, Șerban. Cât era de fericită, cât de fericiți păreau amândoi, cât de străini îmi erau!
Dia trăia cu el de la șaptesprezece ani – cu pauze, la drept vorbind, pentru alte intercalări… – iar eu, la nouăsprezece, refuzasem sărutul vieții mele. A cui e vina aici? E cineva vinovat în fapt, în gând, în intenție? De ce nu se creează o poliție a sentimentelor, poate ar avea mai multe cazuri rezolvate… ?!
Dar… așa trebuia să fie, faptele par să aibă o logică a lor, neprinsă de logica omenească.
Auzisem, prin casă, pe la ai mei, discuții despre tatăl acestui Șerban, părinții noștri se știau, și chiar m-am întrebat dacă nu ne văzuserăm și noi vreodată, eu și Șerban, copii, prin anumite cercuri comune. Posibil.
Discuțiile erau, de regulă, despre contracte oneroase, o multinațională în domeniu, cu capital estic și cu ramificații în multe benzinării locale. Dar cui îi păsa? Mie, în niciun caz – nici atunci, nici acum. N-am suferit niciodată de sindromul salvatorului lumii sau al corectitudinii imposibile. Iar Dianei… să-mi dea cineva un motiv plauzibil pentru care, unei adolescente frumoase și sărace, căreia i se pune la picioare universul palpabil, i-ar păsa de afacerile mafiote mondiale cu petrol. Avea și Dia dreptatea ei și, prin Șerban, părea să fi obținut tot ce-și dorise vreodată. Erau și frumoși amândoi, da, chiar cred că erau – sau sunt – perechea ideală.
Doamne… ce amintiri mi-a putut stârni o simplă întrebare a polițistului din fața mea!
Diana stătea tot pe lângă noi, în același cartier, dar câteva străzi mai încolo, motiv pentru care abia în liceu ne-am apropiat mai mult. În școală eram mai reci una cu alta, deși făcea parte din gașca lui Madi. Personal, mi-a fost destul de nesuferită în prima etapă a vieții noastre comune. Dacă Madi era frumoasă, Dia era excentrică. Dacă Madi era îndrăzneață, Dia era obraznică. Și tot așa, spectrul aceleiași, să-i zicem, calități avea tonuri diferite de la una la alta. Acum îmi vine să râd, când îmi aduc aminte că în primele clase nu aveam loc, eu și Dia, nici într-o sală de sport goală, de-ar fi fost să ne-ntâlnim; așa de mult n-o puteam suferi. Madi ne aplana până și cel mai fără sens dialog, deși era preferabil să nu-l avem deloc.
Odată, printr-a noua, la română, spre sfârșitul anului, ne-am ales cu un zbir la catedră. Era prima oră și Diana întârziase cinci minute – nu veneam încă împreună toate trei, abia după aceea ne-am unit în trio-ul cunoscut până azi – și, cum cu profa nu se avea prea bine, ar fi vrut, ne-a zis ea după oră, să nu mai intre. Însă, prin niște extra-senzori, cum numai cadrele didactice afurisite din naștere le pot deține, profesoara a simțit-o imediat după ușă, a deschis și a început să țipe la ea. Diana se făcuse lividă, nepermițându-și tupeul obișnuit.
Atunci, din senin, fără să mă gândesc dinainte la nimic, m-am ridicat și i-am spus doamnei:
-Iertați-o, vă rog, eu sunt de vină, mi-am uitat manualul acasă, și, cum tot trecea prin fața porții, am sunat-o să se abată pe la mine, să mi-l ia.
S-a lăsat în clasă o liniște care putea prevesti orice, femeia aceea era imprevizibilă și cu haite de pitici pe creier, or Dia era deja în dizgrațiile ei, cu niște note precare. Nimeni nu scotea un sunet, și-atunci am continuat tot eu, mergând până în pânzele albe și bazându-mă doar pe reputația mea solidă de copil olimpic. M-am îndreptat spre Diana, vrând, chipurile, să-mi iau cartea de la ea și adresându-mă, foarte calmă, tot profesoarei:
-Vă rog, puteți să mă controlați, dacă vreți, nu am cartea de română în ghiozdan, și știți că azi trebuie să merg și la pregătire, în timpul opționalului.
Eram atât de sigură în tot ce făceam și atât de bine se brodiseră toate, încât nu mi-am imaginat o clipă că m-ar fi putut controla cu adevărat. Sau că, mult mai rău, Diana, o împrăștiată nativă, putea să nu aibă la ea cartea – pe seama asta am râs cu lacrimi ulterior și o perioadă am făcut adevărate scenete în care rolul profesoarei i l-am lăsat Dianei, drept recompensă pentru apele prin care trecuse…
Am făcut-o mai mult împotriva profesoarei, decât pentru Diana, dar, în mod ciudat, întâmplarea ne-a apropiat și am rămas așa, descoperindu-ne treptat cu noi și noi mirări…
Polițistul încă aștepta un răspuns anume și i-am răspuns ca la carte, cât de impasibil am putut, cu o tristețe nedisimulată:
-Sunt necăsătorită, iar cu Mădălina nu aveam nicio problemă, cum știți, suntem… eram… suntem toate prietene și ieșeam împreună cât de mult ne permitea timpul. Nici Mădălina nu e căsătorită și nu știu să fi avut probleme financiare. Și nici… un concubin definit. Ne mai și ajutam între noi la nevoie, când venea vorba de bani pentru vreo operațiune anume.
„Concubin… cine-o fi inventat cuvântul ăsta așa urât? Alte combinații de sunete nu s-au găsit, pentru a denumi o legătură între doi oameni, care de multe ori e chiar frumoasă?”
-Domnule polițist, am continuat tot eu, iritată de cuvântul de dinainte, putem stabili definitiv timpul la care vorbim despre prietena mea? Mă derutează foarte mult incertitudinea aceasta.
-Am înțeles că avea, totuși, unele probleme cu ONG-ul, mă ignoră el, dându-mi de înțeles că nu putem divaga și că nu eu pun întrebări sau îmi exprim dorințe aici. Poate cu terenul sau cu sediul, cu vreun proprietar, vreo instituție, puteți să ne lămuriți cum este finanțat?
Ne…? Chiar așa, erau doi sau poate mai mulți, abia acum îmi dau seama, unde e al doilea polițist? Ce face? Stă, ca-n filme, în spatele unui geam prin care doar el mă vede pe mine? Sau e un plural convențional? Și polițistul ăsta din fața mea, care mi-a amintit, împotriva voinței mele, de Sergiu, ce vrea, de fapt?
Cred că știu. Vrea probleme. Cu orice preț; să le găsească, să le deducă din ceva, ca să-și încheie dosarul.
Și cu ONG-ul ăsta ce tot are? E acolo o cheie, pe care o vede el și eu n-am bănuit-o în toți acești ultimi ani? Ce-l interesa, practic? Al cui era? Nu era Madi proprietară. Nici Laura. Nici nu știu dacă avea vreun proprietar de drept, nu cunosc legislația, nu mă interesează. Știu doar că umblau după sponsorizări, că primiseră unele donații spectaculoase și că reușiseră să facă un lucru bun dintr-o baracă pe locul părăginit din spatele unui rând de case.”
Brusc, m-a apucat o sfârșeală necunoscută. Chipul Mădălinei, întinsă pe jos, pe undeva, prin lume, fără suflare, îmi apărea abia acum pe retina minții, prima oară în dimineața aceea, și începuse să se suprapună cu chipul polițistului pe care acum îl uram de-a dreptul, pentru că-mi amintise de Sergiu. Puținele obiecte din cameră parcă începuseră și ele să conveargă către mine, oare se vor prăbuși peste…?
-Vă simțiți bine, doamnă…?
„Nu, idiotule, nu mă simt bine! aș fi urlat. Sergiu e secretul vieții mele, nici măcar Madi nu știa că l-am iubit pe el și numai pe el, iar acum, Madi se pare că nu mai e. Poate că nici el.
Oricum, într-o zi, n-o să mai fim nici eu, nici tu, domnule polițist… tu, oare, ce mister ascunzi? Ție ți-e bine acasă sau ai fi vrut altceva…? Faci ce-ți place sau îți faci treaba? Te obsedează vreun dosar nerezolvat în termen și nu mai vrei altul? Ai fi în stare să crezi că o iubire veche și neîmplinită, pierdută aiurea, poate fi motiv de crimă? Și n-aș fi atât de proastă, încât, ca în cazul telefonului, să-mi consider prietena vinovată că m-a înșelat cu prietenul? Oricum ar fi prietena asta, dacă prietenul meu s-ar apleca asupra ei, ar fi dintr-un impuls care ar veni și din el, și-atunci, locul meu ar fi în plus. N-aș omorî pe niciunul, dezamăgirea nu omoară oameni – poate doar pe cel care o simte. Și, până la moartea fizică, sunt atâtea morți spirituale de străbătut… Sper să nu ajungem la toate astea, domnule polițist. Vezi mult mai multe și mai urâte zilnic, probabil. Și numele lui Sergiu n-ai să-l scrii în dosarul tău.”
Surâd cât pot de drăguț, părându-mi-se necesar ca, în pofida nevinovăției mele, să nu mă pun, totuși, rău cu el:
-Da, nu vă faceți griji… oboseala, emoțiile contradictorii… aș fi vrut, aș fi avut nevoie să stau puțin singură, să-mi revin, după ce-am aflat, dar înțeleg că nu se poate. Nici măcar n-am știut de ce m-ați citat.
-Ce-ați făcut din momentul în care ați plecat de la petrecerea prietenei dumneavoastră, până acum?
„Ce să fac? Am mâncat, am dormit, am visat, am citit… Am visat?”
Încerc să-mi aduc aminte detalii din acest nou punct de vedere. Au trecut o zi și două nopți.
Cât de vesele am venit toate, cum am parcat, cum am intrat râzând în casă… fulgii aceia mari, diafani, frigul insistent… iar în casă, când am intrat, era mai frig decât afară… mult mi s-a mai părut că durează de când am deschis centrala, până la primul val de căldură. Ne-am zgribulit toate lângă el, și iar am râs.
-Chiar nu știu să răspund cum mă întrebați dumneavoastră. Ar trebui să închid ochii, să mă relaxez și să încerc să reconstitui ceea ce aș vrea deja, având în vedere motivul pentru care sunt aici, să uit…
-Doamna Potemkov, nu suntem la o oră programată de psihanaliză, anchetăm, totuși, o posibilă crimă.
„Aha, deci polițistul are umor, până la urmă, nu mi s-a părut mie! Un umor sec; mă întreb unde l-a ținut ascuns până acum. Sau i-a ieșit fără să vrea? Viața mai râde câteodată de oameni, fără participarea acestora în mod direct și conștient.”
N-am rezistat tentației:
-Domnule mă-scuzați-că-nu-v-am-reținut-numele-sau-nu-mi-l-ați spus, păi cred că o ședință de hipnoză v-ar da răspunsurile căutate mult mai repede în cazul de față.
Se uită cruciș la mine și îmi dau seama că sunt pe un drum greșit. Exact asta îmi lipsea acum, o prezumție de vinovăție, doar pentru că l-am cam enervat, când eu mă simt așa de obosită de toate, și abia aștept să rămân singură – sper că se va întâmpla…! Și nu am niciun chef să îmi pierd timpul, reparând o defecțiune în comunicarea cu un polițist care anchetează o dispariție misterioasă după o petrecere obișnuită, oricât de expertă aș fi în dialoguri reparatorii.
Totuși… mi-e greu să concep…
Abia acum ajunge cuvântul ca atare la mine.
-Crimă, ați spus crimă…?
Nu, cuvântul nu îmi intră în cap, în suflet, în nimic. Se vehiculase deja, îl mai auzisem de când venisem la interogatoriu, dar parcă acum îl pricepeam prima oară în grozăvia lui de cuvânt cu sens penal.
-Posibilă. Este una dintre concluzii, după probele strânse la fața locului. Dar deja v-am spus mai mult decât este nevoie și, până avem rezultatul final, culegem toate informațiile necesare.
„Mi-ai spus mai multe decât trebuia, doar ca să scoți ceva suplimentar de la mine; cât aș fi de nepricepută, tot m-am prins de asta. Nu pentru că ești tu amabil sau pentru că ți-ar fi scăpat, așa cum vrei să pară.”
Începeam să mă enervez eu, încet-încet.
-Să revenim la momentul terminării petrecerii, îi aud iar glasul. Când, după miezul nopții, ați băut șampania și ați plecat acasă, la ora aceea, imediat după ce prietena Laura a aprins lumina, deoarece…

sursă foto: pixabay

Articole asemănătoare

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *