Dosar rezolvat (5)

… Deoarece Laura nu face parte de mult timp din viața noastră. Sincer, în ce mă privește, nici nu prea știu de ce face. Poate că mă acresc cu anii, nu-mi dau seama. Dar parcă nu mai sunt așa deschisă la noi oameni și la noi experimente, cum eram cândva.
N-am nimic cu ea. Ba chiar pare o fată de aur. Sufletistă, de treabă, veselă în general. Dar au fost momente când… cum să zic, mi s-a părut cam ciudată.
Eram odată la o terasă, cum obișnuim să ieșim, mai ales verile, la sfârșitul săptămânii. Ne-am amuzat și-am râs de o grămadă de lucruri, era o seară bine-venită după o zi caniculară, una dintre zilele în care parcă nici la umbră nu-ți găsești locul. Nu mai știu dacă am comandat și ceva frugal de mâncare. Spre sfârșit, când ni s-a adus nota de plată, Laurei i s-a părut că ne încărcase cu mai mult decât face. L-a chemat și i-a cerut explicații chelnerului. Au început, cu zâmbetul pe buze aferent, o mică discuție, în toiul căreia Laura a lăsat la un moment dat capul în jos și i-a răspuns cu voce scăzută, foarte tăioasă, niște cuvinte, din cât am prins eu, vag triviale, cu mâna parcă încleștată pe notă.
Câteva clipe, atât, chiar fracțiuni, în care mi se păruse alt om decât cel știut. A fost o impresie ca o umbră. Apoi, și-a ridicat senin ochii ei dintotdeauna, și totul era ca înainte.
Poate fusese la fel mereu și mi s-a părut doar mie, nu am discutat aspectul respectiv cu nimeni.
Altădată, așteptam la un semafor – unul din acela despre care ți se pare că nu se mai face verde în existența curentă, iar când, totuși, se face, te trezești într-un maraton subit, neînțelegând când s-a făcut roșu la loc – și coborâserăm din mașină zicându-i, sfădindu-ne în glumă, să traversăm pe partea cealaltă, unde ne făcea cu ochiul un restaurant. Un copil urla aiurea pe lângă noi, iar mamă-sa, bona sau ce era, vorbea la telefon și din când în când încerca să-l stabilizeze cu mâna, să nu se ducă-n stradă, pentru că, pe lângă țipete, mai era și agitat.
Laura l-a privit strâmb. O dată, de două ori. Și pe mine mă agasa, recunosc, oricâtă toleranță sau indiferență am în astfel de situații. Adăugat la semaforul veșnic roșu, evenimentul încărca atmosfera invizibil, dar sigur. Apoi, m-am detașat voit, s-a făcut verde și am uitat. Traversam una lângă alta, văd cu coada ochiului un gest cam bizar al Laurei, îl înregistrez mecanic, apoi, urlete în mijlocul străzii, doi-trei oameni, copilul căzuse, se împiedicase, ne uităm în treacăt și noi, vociferează puțin și câțiva adulți, nu îmi dau seama cine la cine, femeia care era cu el îl ia în brațe și trece, se face iar roșu, intrăm pe terasă, ne așezăm, vorbim de diverse și zic, din senin, mai târziu, amintindu-mi:
-Enervant copil! Laura, cred că ești iertată aprioric pentru piedica pe care i-ai pus-o…!
M-a siderat mirarea cu care s-a uitat la mine, rămânând cu paharul în mână. Chiar părea sinceră și am trecut la altele. Nu-și mai amintea de copil, dar eu puteam jura că ea făcuse acel gest.
Nu am băgat în seamă niciodată aceste mărunțișuri, nu le-am adunat; mai sunt, dar nu-mi vin acum în minte. Dar nu pot, în urma lor, să nu-mi spun că n-o cunosc, de fapt, prea mult pe Laura. Era ca și cum ar fi ieșit din ea, făcând niscaiva gesturi, și s-ar fi întors la loc, uitând apoi, integral, gesturile respective.
Nici nu m-am străduit s-o înțeleg prea mult. Cam de vreo cinci ani, cred, apăruse în peisajul nostru, la ONG-ul lui Madi. Iar dragostea ei vădită pentru animale mi-a fost de-ajuns s-o accept, fără să o disec. Însemna mult.
Ele trei construiseră unele fapte frumoase împreună, pentru cele două adăposturi mai serioase de animale din oraș, și admiram asta, fără să-mi doresc să mă implic și eu. Tot ce făceam era ca, din când în când, să mai iau acasă vreun caz disperat, de multe ori în tranzit, când era prea plin adăpostul, până se rezolvau altcumva. De altfel, am și rămas cu niște astfel de „cazuri” feline și unul canin… Râdeam mereu, spunând că voi ajunge fată bătrână și rea, poreclită de vecini „doamna cu multe pisici”…
Apoi, s-au extins și la copiii orfani – nici aici nu m-a interesat latura administrativă sau financiară, ajutându-le în moduri mai practice și la îndemână. Faptul că se implicau în acte de caritate era destul pentru mine ca pavăză împotriva unei judecăți negative. Madi nu mi se mai părea, din acest punct de vedere, aceeași ființă precum cea de la agenția imobiliară. De altfel, crescuserăm de mici sub deviza că omul e om și animalul, animal.
-Da, așa e, aveți dreptate; acum, că spuneți, îmi aduc și eu aminte că Laura a aprins lumina. Ne-am terminat paharele și ne-am pregătit de plecare. Nu mai știu ce făcea Dia exact, și nici nu înțeleg de ce contează. Când am plecat noi, Mădălina era foarte bine, poate doar preocupată de cine știe ce gând numai al ei. Dar gândul nu e ceva concret, nu pot să vă ajut. Îmi pare rău, chiar nu cred că pot să mă concentrez pe asemenea detalii.
Mai țin minte că încă pocneau, întârziate, niște artificii din cele pe care le aduseserăm noi. Parcă era o pungă de floricele pusă la făcut în cuptorul cu microunde, când se desfac și pocnesc toate deodată la început, iar spre final mai rămân câteva, izolate și rare, până la ultima. Apoi, liniște.
Mă-ntreb dacă pentru un polițist, toată lumea e un potențial criminal până la proba contrarie. Eu știam că, din contra, ar trebui să fim nevinovați toți, până la aceeași probă contrarie.
Chiar sunt obosită și nu vreau să mă pun în mintea lui; probabil o face el deja cu mine. Sau probabil mă uit eu la prea multe seriale polițiste, nu-mi dau seama…
Nu, nu știu cum să gândesc și chiar sunt din ce în ce mai obosită. M-aș arunca într-un pat. Aș lua o pastilă de dormit, deși nu folosesc, ba chiar sunt împotriva lor, mai ales a celor cu dependență stabilită. Dar acum, aș vrea să mă-ntorc acasă, să dorm, ca să uit, și să mă trezesc înainte de-a pleca din nou spre Madi… Dacă vreo pastilă mi-ar putea dărui un asemenea sentiment, aș lua-o fără crâcnire.
Da, așa era, Laura aprinsese lumina, îmi aduc aminte ca prin ceață, acum, că a spus-o și polițistul, dar eram toate trei, eram vii, întregi, dispărute doar în propriile gânduri, fiecare, și parcă îmi aduc aminte și de un telefon sau un mesaj primit imediat în clipele următoare, de Madi, după care ne-a anunțat că și-a schimbat brusc planurile și ne-a dat de înțeles că ar trebui să rămână singură. Însă nu mă oprisem deloc asupra acestui aspect, fiindcă eu, pur și simplu, îmi propusesem să plec oricum, așa că n-am remarcat la vremea respectivă reacțiile Laurei sau ale Dianei. Și să-i spun acum polițistului că nici nu știu dac-a fost telefon sau mesaj, darămite de la cine, când ei aveau deja, cu siguranță, desfășurătorul convorbirilor lui Madi, mi se părea neavenit, ca și cum m-aș fi discreditat pe mine. Singurul lucru cert, aici, era că nu eu o sunasem sau îi scrisesem, așa că nu vedeam de ce-aș presupune lucruri neștiute cu exactitate.
Nu pot să concep că Madi nu mai e, am refuzat până acum să mă gândesc la acest fapt concret, m-am agățat de obiectivitatea omului în uniformă din fața mea cât am putut, mi-am pus supărările înaintea celor bune și frumoase… orice, ca să pot amâna. Să amân gândul că Madi nu va mai intra năvalnică pe nicio ușă, că nu va mai face semne disperat-comice, cu mâna, din nicio depărtare, la întâlniri, că nu va mai vorbi vrute și nevrute, sărind de la o idee la alta și apoi la fapte, că nu va mai umple orice spațiu comun cu veselia ei, uneori forțată. Avea și ea tristețile ei, ascunzișurile ei, cine nu le are, deși se jura că nu, dar de multe ori o simțeam cum se străduiește să păstreze aparența veseliei. Că o făcea pentru noi, că era pentru ea însăși… nu mai conta, nici atunci, nici acum. Ne-am și plâns, una alteia și una de alta, de atâtea ori, dar parcă seninătatea și candoarea anilor de liceu împreună încă învingeau cotidianul uneori urât.
Crâmpeie îmi veneau de-a valma în minte, nechemate, în timp ce polițistul aștepta fapte, date, declarații.
-Ce tălâmb, ce l-aș înjura p-ăsta mai porcos acum, uite și tu cum a trecut! Nesimțitul naibii!
Și Madi cobora geamul mașinii și scotea capul afară, cât să arunce în haosul traficului:
-Imbecilule, așa te-a-nvățat… ?
Nu reproduc mai departe nici măcar cu gândul, dar îmi erau balsam înjurăturile ei, chit că destinatarul nu le primea tot timpul.
-Nemernicul! Iar ne-a umflat nota, îi ziceam alte dăți; vezi că ai o apă minerală-n plus!
-Fiți amabil, acționa Madi instantaneu, întinzându-i chelnerului ocazional nota înapoi, cu emfază, apa asta minerală nu-i nici pe masă, nici tata n-a băut-o, că nu-l mai am; așteptăm alta, insist s-o refaceți!
Când n-avea chef să lase bacșișuri, știam de dinainte:
-Eu plătesc cu cardul azi, anunța sec.
Apoi, către mine:
-Nici mie nu-mi dă nimeni bani în plus.
Alteori, generozitatea ei mă scotea din sărite:
-Ce Dumnezeu, ești nebună…?
-Lasă, o avea și el familie, copil, cățel…
Doamne ferește sau Doamne-ajută! Lângă Madi, totul depindea de contextul tău, dacă să te bucuri sau nu de ceea ce se întâmpla. Iar când venea vorba despre vreun cățel sau despre vreo pisică, putea vorbi despre ei mai mult decât despre orice bărbat sau afacere.
Erau viața ei animalele. Toate. Făcea, cu asociația ei, lucruri bune cu adevărat.
Asta era Madi. Și toate aceste contradicții, poate firești, poate grăbit îndesate într-un singur suflet de om, în ultimă instanță frumos, toate acestea acum, brusc, aflu că nu mai sunt.
Tot îmi e greu să concep momentul acela al stingerii, apoi al aprinderii luminii, și minutele imediat următoare, pe care le vrea dumnealui, polițistul, reconstituite. Nu am fost atentă la detalii. Nu mi-a sărit nimic în ochi și, mai presus, nu înțeleg de ce. Orice s-ar fi întâmplat, a fost după acel moment, pe parcursul căruia eram încă vii, fericite și împreună.
Aș putea fi eu criminala, din moment ce ne-am certat o dată tare și da, pentru că mi-a rămas în inimă o undă indefinibilă de inexprimabil regret în urma unui băiat, ca faptul acela peste care ți-ai dori atât de mult să sari în timp și încă nu reușești…?
Ar putea fi Dia, că și pe Șerban al ei l-au împărțit o dată sau de două ori, când nu se stabilizaseră încă preferințele…?
Ar putea fi Laura, care… nu știu, uneori parcă se dedublează sau e altcineva, dar pentru asta ar fi trebuit să premediteze, că doar nu umblă cu otrăvuri de adormit câinii în buzunar și din când în când le pune prin paharele oamenilor din jur…?
Ar putea fi o întâmplare…? Dar și întâmplarea pleacă de la un fapt concret, de obicei.
Dar dac-a mai intrat cineva în casă, văzut sau nevăzut, sau văzut doar de una dintre noi, după ce-am plecat? Cel care-o căutase la telefon și pentru care trebuia să rămână, brusc, singură…? Cum să aflu cine fusese? Tot ce știam sigur, era că nu avea nicio relație de suflet în acel moment. Altfel n-ar fi fost, de ziua ei, singură. Adică, doar cu noi.
Dar asta nu e treaba mea, la urma urmei; eu doar am răspuns, sper, tuturor întrebărilor acestui polițist, care se decide greu să renunțe.

sursă foto: elle.ro

Articole asemănătoare

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

  1. Incurcate întâmplări!
    Dar fiecare protagonistă este om, adică are bucurii, tristeți, nemulțumiri, dar pe care, tot ca orice om, le ține pentru el! Poate de aceea ne este greu să credem, să gândim că poate face gesturi supreme/ totale! Şi totuşi, unii chiar pot fi capabili să facă…
    Mi-a plăcut şi aştept continuarea…

  2. O, da, demult nu mai cred că viața-i doar în alb și negru, așa, ca-n niște prime schițe de desen 🙂 Are grămezi de nuanțe pe un singur contur.
    Mulțumesc pentru drumul pe-aici, Aura, vine și continuarea lunea următoare.