Dosar rezolvat (7)

Le privesc pe Dia și pe Laura învârtindu-se prin bucătăria mea, parcă în căutarea unui rost pierdut.
Eu le-am chemat, în ciuda interdicțiilor autorităților. Am văzut că toată lumea din jur procedează la fel, și mi-am luat avânt. I-am izolat pe mama și pe tata în camera de la etaj, și le-am sunat pe ele să vină. Dacă vor.
N-au pregetat. Mai vorbiserăm de câteva ori la telefon, din ziua citării noastre la poliție, dar nimeni nu știa nimic în plus față de atunci. Doar pe Laura o mai chemaseră o singură dată, cu precauțiile de rigoare ale carantinei, să mai dea o declarație legată de activitatea ONG-ului. Atât. În rest, vorbiserăm între noi fără aplomb, de parcă nu ne găseam cuvintele, dar despre Madi nu ni se comunicase nimic. Mama ei ori n-avea chef să vorbească despre asta cu noi, ori nu avea nici ea noutăți, și parcă nimeni nu mai avea chef nici de cele obișnuite. De prietena noastră tot dispărută, de carantină, de nimic… Ca și cum eram apele unor râuri separate, vărsate într-un singur ocean, pe care viața se chinuia să le coloreze cu aceeași culoare, să pară uniforme. Dar culoarea noastră, a fiecăreia, a răzbătut până la urmă, distinctă, pe planșa de desen a unui Dumnezeu atoatevăzător.
Însă acum, când le-am chemat, pradă unui impuls inexplicabil, trecuseră câteva săptămâni din carantina instituită, și apelul meu părea gura de aer nesperată a cosmonautului ajuns pe Pământ. Sau gura de apă a peștelui aruncat înapoi în marea lui.
După atâta timp, ne simțeam din nou împreună, dornice de a vorbi ca-n zilele de demult, când grijile noastre erau mult sub povara celor de acum. Era, probabil, același dor de „normalitate”, clamat pretutindeni, căruia nimeni nu mai știa ce denumire să-i dea.
Am putut, așadar, să rezonez cu disperarea Dianei, de povestea cu Madi și de toate treburile lor rămase nerezolvate. M-am aplecat apoi și asupra informației că Șerban ar fi fost și el ucis pe undeva, prin nu știu care țară îndepărtată și dubioasă, pe unde-l purtaseră pașii petrolului.
-Fugi de-aici, i-am zis Diei, nu cred așa ceva, nu mai marșa și tu la tot ce auzi în cercuri dubioase sau în fițuici virtuale de scandal! Madi a fost aici, lângă noi, și tot nu știm nimic sigur; cum poți să știi de Șerban?
Ciudat, dar tonul meu chiar a liniștit-o și, inexplicabil, dintr-odată ideea ca Madi să fie în viață, fugită pe undeva, numai ea știe pe unde și de ce, ni s-a părut cea mai plauzibilă dintre toate.
Am rezonat și cu grija Laurei pentru cățeii și pisicile adunate, și chiar am încercat să vorbim toate despre asta, să vedem ce putem face de aici încolo, în situația dată, să nu rămână de izbeliște. Nu era vina lor, și ar fi fost păcat să ajungă din nou pe străzi, din lipsa personalului îngrijitor.
Rezonez, dar n-am dorurile lor. Singurul meu dor ar fi de curtea mea, deschisă puținilor prieteni și rudelor, și mai puține, la care țineam. Locurile pe care mi le creasem în ea, pentru mine anume, nu mi le putea lua nimeni.
O să trebuiască să vorbesc și cu ai mei… nu am făcut-o încă direct, nici nu știu cum să le zic, cum să îi iau, cum să îi menajez… mă mir că nu m-au întrebat ei, dar e un obicei moștenit la noi în casă, de a nu vorbi despre lucruri neplăcute, indiferent de natura lor, decât dacă discuția este iminentă și trebuie stabilit ceva. Ocazie cu care mi-am dat seama că habar n-am la ce se pot gândi părinții mei, dar, în ciuda acestor tare, inacceptabile în alte situații sau condiții, îi iubeam în continuare la fel.
Mama a fost întotdeauna o prezență tăcută și calmă în viața mea. O prezență pe care nu am adâncit-o niciodată prea mult, pe care am luat-o ca atare mereu: e acolo și-atât!
Și chiar a fost acolo de la început. De câte ori cădeam, când eram mică, din căsuța mea din copac, nu bombănea copacul, cum vedeam la unii părinți că ceartă ciotul de care se lovește copilul; nu mă apostrofa nici pe mine de neatenție, cum făceau alți părinți, care le mai dădeau și câte-o palmă supliment fiilor neastâmpărați; nu se lamenta de rană, că e mare, că e mică. Mă ștergea, mă pansa și atât. Nu mă mângâia, nu-mi întreținea stima de sine cu laudele puerile ale altora: „Vai, ce unic e copilul meu!”. Nu ne declaram iubirea una față de alta; nici public, nici privat. Acum abia o văd ca pe umbra despre care știi că te însoțește mereu, oriunde ai fi, chiar dacă e noapte, pentru că știi că va veni ziua iar, și umbra va fi din nou la locul ei.
Da, mama a fost la locul ei întotdeauna. Dar nu m-am întrebat niciodată, până în această clipă, dacă mama e o femeie fericită. N-am vorbit niciodată cu ea ca între femei. Fete, prietene, oameni. Nu… Mama e doar perfecțiunea aceea umană care întreține o casă, cu gospodăria, bărbatul și copilul din ea.
A râs vreodată mama cu lacrimi? Nu-mi amintesc. Doar zâmbetul ei omniprezent, cald, bun, din niște adâncuri în care nu am intrat încă…
Cred că, dacă ar afla că fiica ei e o criminală, i s-ar dărâma eșafodajul pe care și-a construit întreaga existență.
Iar tata… Tata e impetuos, impulsiv, nărăvaș, uneori brutal, și parcă statuie de lemn cioplit neterminată. „Suflet slav”, cum îi ziceam adesea, când râdeam până la cer.
Cu tata am râs cu lacrimi de multe ori, dar am și plâns cu aceleași lacrimi. Sau cu altele, mai bine zis, pentru că erau de necaz, de câte ori ne certam pe nimicuri. Pentru el eram, invariabil, „copila” lui, iubirea mult visată și, probabil din prea multă iubire, uneori nu mă lăsa unde-i ceream eu voie sau să fac ce-mi doream aprins, și-atunci mă supăram tare. Le mai foloseam pe Madi și pe Dia, veneau amândouă cu drăgălășenia lor, iar tata nu le rezista și, de multe ori, într-un final, ceda. La vreo petrecere, în vreo excursie, în grupuri în care prezența prietenelor mele îl mai calma că „fetița” lui va fi bine – paradoxal, toate acestea în timp ce, pentru părinții lor, era invers, prezența mea fiind cea aducătoare de pace lăuntrică.
Și cu notele mele avea ceva tata, cum are el mereu ceva de spus. De fapt, nu cu toate. Ci cu nota 7 anume. N-am înțeles de ce, dar îl enerva cel mai tare, deși, și el, și mama m-au lăsat în pace, în general, cu școala, și nici eu nu i-am dezamăgit. Dar când luam vreun 7, întâmplător, se dezlănțuia o mică dramă locală și știam dinainte textul tatei:
„Cum 7, ce notă e asta? Omul ia 5 sau 10, nu poți să fii la mijloc; ori știi, ori nu știi!”.
Apoi, argumentul suprem și repetat, înțeles mult mai târziu:
„7 e nota mediocrilor…!”
Într-o zi de 7, întâmplător sau nu, căci nu am făcut astfel de conexiuni până în dimineața aceea, când le chemasem pe fete la mine, am devenit femeie. Și evenimentul, îmi dau seama privind în urmă, a fost atât de mediocru, încât acel „el” de atunci nu a fost capabil să înțeleagă nimic; a putut doar să se lamenteze un timp că eu l-am părăsit și că aș fi o femeie de gheață. Că el nu are ce oferi, nu s-a gândit nicio clipă. Vina aruncată în cârca celui care nu poate sau nu consideră util să se apere e cea mai ușoară pasă din orice istorie. Iar eu eram doar o proaspătă femeie dezamăgită, nimic mai mult sau mai puțin, care tocmai îngroșase numărul femeilor de oriunde, deziluzionate în amor.
Atunci am avut prima oară revelația mediocrității.
7 chakre, 7 arte, 7 minuni ale lumii, 7 examene pierdute, 7 iubiți mai cât-de-cât, 7 pisici de lungă durată, pe lângă cele adunate, ajutate sau date, 7… sigur mai găsesc alți 7, dacă răscolesc din acest punct de vedere, și astea nu-s negative sau mediocre deloc. Dar cea mai gravă – oscilez între a-i pune sau nu ghilimele cuvântului „gravă”… – dintre toate, era altă semnificație a lui 7. Ora 7. Ora 7 nu era mediocră, era o criminală reală. Ora la care m-am trezit toți anii de școală și de liceu, și pe care o detestam profund. Ora la care ceasul meu biologic nu s-a adaptat deloc. Dar e „patrimoniu” național această oră, nu cred că se pune în numerologia personală.
Și-acum, iată, suntem într-o casă cu numărul 17, a mea – se pune, oare? La 7 săptămâni de la dispariția prietenei noastre… Sper să nu cad în vreun misticism, unul singur, dar bun.
Dacă… dacă Sergiu ar fi rămas în viața mea, ar fi fost altfel totul, ar fi fost… nu, nu al optulea, ci probabil unicul, și-atunci…
-‘Neața, ce faci, Alla, la ora asta, sper că și cafea… ?
Era vecina de peste stradă, văzându-mă prin curte după fructe, dar i-am făcut semn că am alți musafiri, să treacă puțin mai târziu pe la mama…

sursă foto: pixabay, efect Picsart

Articole asemănătoare

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

    1. Cred că urmează ultima parte; sau, poate, două, cel mult – a fost lungă, da, mulțumesc frumos de lectură!