Dosar rezolvat (8)

Am știut dintotdeauna că marea vindecă. În orice fel, pe oricine, de orice.
Marea vindecă și de clipă, și de veșnicie. Nu am cum să mă simt mare în fața valului etern. Nu am cum să mă simt ruptă în bucăți, când scoicile-mi sunt sparte-n fire de nisip sub pași de mult mai mulți ani decât am eu.
Anul de la plecarea încă neelucidată a Mădălinei dintre noi a trecut ca un film prost regizat, ca un coșmar interminabil, ca o carte scrisă de un analfabet cu pretenții de academician. Un an cu poliție, carantină și altele, în care mi-am făcut de lucru cât am putut sau și-a făcut soarta de lucru cu viața mea, ca să nu stau degeaba și să n-o iau razna.
Mi-am luat, în cele din urmă, atestat de liber profesionist, renunțând la orice serviciu stabil sau clasic, pentru că n-am găsit nicicum în varianta celor opt ore de stat undeva, într-un mediu arbitrar, vreo minunăție. Și execut tot felul de lucrări. Pentru cine îmi place mie. Pot să refuz, pot să accept, pot să stau degeaba sau pot să caut eu, și e perfect așa.
S-a zgâriat și pelicula prieteniei mele cu Diana și Laura. Ceva s-a rupt din nou, definitiv și de nerefăcut. Așa simt acum. Nimic nu mai poate fi la fel, și cele câteva resuscitări ale legăturii dintre noi, rămasele alături, n-a avut efectul scontat, deși, până la urmă, nu a fost vina explicită a nimănui.
Poate că, totuși, Mădălina era liantul secret. Noi eram, fiecare, întâi prietene cu ea, apoi între noi. Sau poate, știrea aceea dintr-un miez de zi, când Valentin Caranfil, noul șef al poliției municipiului, unul de care nu auzise nimeni până atunci și nu era de la noi, a dat un comunicat despre ridicarea carantinei și sfârșitul epidemiei.
Am tresărit toate la anunțul respectiv, și încă mai cred că din același motiv. Deși niciuna dintre noi n-a sunat-o pe oricare alta, să comenteze ceva. Dar sunt sigură că niciuna n-ar fi iertat-o pe Madi, să fie fugită și s-o ducă bine pe undeva, așa cum o simțeam acum pregnant, în urma cine știe cărei pățanii dubioase. N-am fi iertat-o nici să fi pățit ceva fatal, până la urmă, și noi să nu avem cum să aflăm de niciunde acest lucru și, mai ales, să nu-l fi putut presupune deloc.
Un nume străin, auzit până atunci într-o singură împrejurare, devenit acum impecabil și intangibil, ne-a despărțit pentru totdeauna.
Deși am vizitat-o pe Laura de două ori până acum. Nu am putut mai mult, chiar dacă o ajut în continuare, anonim, la adăpostul de animale fără stăpân și la orfelinat.
Deși m-a impresionat mult și mama lui Madi. Ne-am întâlnit de câteva ori prin oraș și de fiecare dată plângea când mă vedea. Am înțeles că sunt împrejurări când e greu de dus un trecut comun pe umeri și am preferat să mă retrag. Tragedia ei era mult mai mare decât a Mădălinei în sine, dar, cum nu putusem nici altădată să ajut, să îndrept, să fac ceva util și durabil, am înțeles încă o dată, cu o tristețe uriașă, că uneori chiar nu avem nimic de făcut.
Deși mă bucur pentru Dia, că pare să-i revină visul. Dar simt o bucurie străină față de bucuria aceea intimă și veche, pentru reușite chiar mai mici decât atât. Și mi se pare că a pus prea mult în Șerban, nemailăsându-și ei înseși aproape nimic. Încă îl așteaptă, nefiind pe deplin sigură că mesajele care-i parvin din când în când sunt de la el sau de la alții, interesați de ceea ce a lăsat acesta în urmă, și a aflat și ea, la o simulare de succesiune. N-am mai avut nici măcar discuțiile acelea lungi și adânci ale noastre, care apăreau mereu din te miri ce, iar apoi nu mai ieșeam din ele… deși aș fi simțit un oarecare dor de acele dialoguri.
Am perceput totul ca pe un vas spart de neprevăzut, în care crăpăturile nu mai pot fi lipite cu nimic.
Japonezii spun că ei lipesc vasele sparte cu fire de aur și le dau apoi o formă nouă, de vas unicat. Japonezii sunt, însă, japonezi, și au multe în cultura lor, pe care o admir de la distanța cu care percep ceva cu mintea, nu și cu sufletul. Eu rămân născută într-o cultură europeană, cu influențe slave ca supliment, și pentru mine, un vas spart e doar un vas spart…
Între timp, a fost și mama bolnavă. Nu i se mai întâmplase așa ceva, nici azi nu știu dacă gripa ce ne-a bântuit pe toți a fost pricina sau nu, dar au fost zile în care chiar eram speriată și îngrijorată. Au fost, totodată, și clipe în care mama a coborât din tabloul în care fusese atâția și atâția ani pictată senzorial de mine. A coborât, s-a așezat lângă mine, mi-a luat mâinile între mâinile ei și mi-a vorbit de la suflet la suflet, cum n-o făcuse niciodată.
Tata, muntele meu de tată impenetrabil, era pierdut în acea perioadă. Dar mama s-a făcut bine și s-a ridicat înapoi, în tabloul ei, ca o icoană, iar viețile noastre și-au reluat cursurile. Am rămas din acea experiență cu sentimentul cald al descoperirii că icoana mea e vie.
Pe acest prim revelion, de după cel în care am pierdut-o pe Eva – ziua ei fiind în preajma Anului Nou – am ales să-l petrec singură, în apartamentul din oraș, în care m-am mutat până la urmă, deși stau mult și pe acasă.
Așa am simțit nevoia, să fiu singură, deși primisem câteva invitații protocolare.
Iar apoi m-am decis, tot singură și tot nebunește, să dau o fugă cu mașina până la mare. Așa, din senin. Mă chema la ea.
… Îmi amintisem aiurea, privind într-o zi pe geam și mângâind una dintre pisicile pe care le luasem cu mine, cât râdeam cu tata când eram mică și-mi spunea că mă duce la mare iarna, să văd cum îngheață valurile-n aer, în forme stranii, până să atingă țărmul…
Era o glumă anuală a noastră, netradusă în fapt nicicând; cred că voia doar să mă sperie cu ea, știind cât de mult iubesc marea și ce copleșită sunt mereu de infinitatea ei și de liniștea unui țărm pustiu.
Pur și simplu, m-am suit în mașină și-am plecat. Ajunsă acolo, unde era aproape pustiu, am luat prima cameră liberă de la primul hotel întâlnit în drum, deși aveam de unde alege.
Având în vedere ce a urmat, pot să spun că am găsit și răspunsul la întrebarea că uneori, doar uneori, oricât ni s-ar părea că alegerile sunt ale noastre, sunt, totuși, ale Altcuiva.
După ce m-am odihnit și-am stat pierdută-n zarea de la fereastra camerei, am coborât să beau ceva. Nu-mi era foame, nu-mi era nimic, nu prevedeam nimic, n-aveam niciun sentiment de déjà-vu sau altă bazaconie asemănătoare.
Jos, la restaurantul aproape gol, de la o masă mai îndepărtată, s-a ridicat un străin. A venit spre mine, după ce m-a privit un timp, și s-a așezat alături. Fără să ceară voie, fără zâmbetul acela puțin idiot de cee maai faaci? al reîntâlnirilor de peste ani.
-Urcăm la tine sau mergem la mine? Am o casă în oraș, unde stau când vin aici, mi-a spus, la fel de simplu.
Au fost cuvintele lui de regăsire. Era Sergiu. Și suntem împreună din acea clipă.
Într-o poveste pe care abia acum începem să o scriem, în cartea celorlalte iubiri împlinite ale lumii.
Într-o seară scriam ceva în biroul dintr-un colț al camerei, iar el citea niște știri, în cealaltă parte a camerei. La un moment dat, și-a ridicat ochii și a rămas așa, privindu-mă lung, infinit de lung și de senin. Apoi, cu cel mai firesc glas din lume, mi-a spus:
-Nu credeam că o să trăiesc vreodată astfel de clipe.
Cuvintele lui ajungeau la mine pe rând, unul câte unul, și, într-un târziu, când s-au închegat în înțelesul lor întreg, am simțit un nod uriaș în gât, parcă nu mai puteam să le scot pe ale mele către el… Și ce lung a fost drumul până aici… !
Despre Madi, despre faptul că nu știe nimeni dacă mai e sau nu, ori despre fosta lui soție, despre multe altele, despre tot acest trecut adunat în cei nouăsprezece ani pe care îi aveam de când nu ne-am mai văzut, nu am vorbit încă și nu părem să o facem. Poate într-un viitor foarte îndepărtat. Sau poate niciodată, n-am nicio idee.
Acum știu doar că am treizeci și șase de ani, marea la picioare din nou, pe bărbatul iubit lângă mine, o altă zi înaintea ochilor și o eternitate întipărită în suflet.

sfârșit

sursă foto: mirandolina.ro

Articole asemănătoare

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

  1. Da, un final neprevăzut, dar totuşi aşteptat. De mine! Imi doream ceva calm, firesc, normal!
    Mi-a plăcut mult, mulțumesc!