„Drumul”, Cormac McCarthy

arhiva personală

Îmi apăruse de mai multe ori numele cărții în fața ochilor, cred că citisem și recomandări despre romanul Drumul lui Cormac McCarthy, dar nu mă inspirase să o cumpăr, amânasem și, în cele din urmă, uitasem. Totuși, la intervale de timp, îmi ieșea în cale. Anul trecut, în perioada asta, am găsit cartea cu o reducere consistentă și am decis să o cumpăr. Nu aveam de gând să o citesc imediat, doar să o răsfoiesc și să citesc primele pagini, patru-cinci, nu mai multe, așa cum fac cu toate cărțile pe care le cumpăr.

Au fost de ajuns ca să mă facă să nu o mai las din mănă. Dacă aș fi făcut-o, m-aș fi simțit ca și când i-aș fi abandonat și eu, nu doar soarta, universul. Mă consideram responsabilă, de parcă cineva mi-i dăduse în grijă și eu trebuia să-i supraveghez, să nu li se întâmple ceva rau, ireparabil.

La câteva zile după ce terminasem cartea, Italia a intrat în lockdown total, apoi a fost declarată starea de urgență pe întregul glob. M-am gândit de mai multe ori dacă impactul pe care l-a avut cartea asupra mea a fost influențat de pandemie. Nu știu sigur, dar cred că a accentuat mult emoția pe care mi-a provocat-o. Îmi amintesc că într-o zi am ieșit până la farmacie. Străzile goale, fară mășini sau oameni, cerul plumburiu, liniștea grea, străpunsă doar de elicopterele protecției civile și de sirenele ambulanțelor, mi-au dat fiori, m-au făcut să realizez că prezentul era unul înspăimântător și dureros. Mă uitam în stanga și în dreapta și parcă lumea dinainte devenise un univers pierdut, de negăsit.

Drumul este un roman în alb-negru, nu există culori, nici nume și nici viață, totul miroase a cenușă, a mucegai, a teroare, a durere, a moarte. E povestea unui tată și a fiului său care se străduiesc să supraviețuiască unei catastrofe globale ambientale. Nu se înțelege cauza, nu e specificată în carte. Călătoresc în direcția oceanului unde, speră ei, razele soarelui încă reușesc să ajungă pe pământ, să încălzească și să dăruiască o licărire de viață. Un bărbat și un copil care trag după ei un cărucior de cumpărături, puțină hrană, o folie de plastic pentru ploaie și un pistol care să-i apere de tâlhari. Hainele sunt doar niște zdrențe, iar picioarele și le protejează cu cârpe remediate pe drum.

Totul este întunecat și sărac, „simți” mirosul de cenușă, frigul, întunericul, pustietatea, frica, foamea. Cuvintele ​sunt atât de uscate, dezbrăcate și goale, pe cât este dezbrăcat și gol omul care se mișcă în acele pustietăți. Planeta este un dezastru, sufletul uman este o gaură neagră, fără fund, un moloz atât intern, cât și extern.

Tăcerea intensă. A oamenilor. A viețuitoarelor. A pământului.

Aceasta este una dintre acele cărți pe care eu, personal, nu cred că am să o uit vreodată, dar de care trebuie să învăț să mă detașez, pentru că, dacă îmi vine în minte, mă sperie gândul că scenariul se poate derula într-un viitor apropiat și poate fi palpabil. Când o citești, îți vine mereu să controlezi dacă toți ai tăi sunt bine, sănătoși, să-i strângi în brațe, ca să umpli golul care se adâncește în inima ta. O carte despre sfârșit. Sfârșitul vieții, sfârșitul lumii. Ne arată cum alergăm legați la ochi spre autodistrugere.

Este și o carte despre speranță, despre lumina pe care o aduce cu ea. O lumină slabă, de un alb rarefiat, rece, ca în sălile de spital, o lumină care luminează o planetă muribundă. Totuși, oricât de fragilă ar fi, încă reușește să încălzească, să dea un sens. Acesta este focul pe care îl poartă cu ei, tatăl și fiul, în călătoria lor.

„-Va fi totul în regulă, tată?

 -Da. Va fi totul în regulă. 

 -Și nu se va întâmpla nimic rău?

 -Corect.

 -Pentru că noi aducem focul?

 -Da. Pentru că noi aducem focul.”

Tatăl rămâne mereu acolo, indiferent de final. Iubirea și determinarea lor de a ajunge la ocean, într-o lume care este pe cale să se sfârșească, sunt „focul” pe care îl poartă cu ei. Copilul, după moartea tatălui, continuă să vorbească cu el.

„El încercă să vorbească cu Dumnezeu, dar cel mai bun lucru era să vorbească cu tatăl său și, de fapt, vorbea cu el și nu-l uita niciodată. (…) Zicea că respirația lui Dumnezeu e întotdeauna respirația lui Dumnezeu, chiar dacă trece de la un om la altul în etern.”

O poveste profundă, zguduitoare, un cuțit care se învârte necruțător în conștiința cititorului. Citiți-o! Veți suferi, dar vă va schimba, vă va învăța să recunoașteți virtuțile, atunci când le veți întâlni.

Citește și Puzzle cu pețitore – Ohara Donovetsky.

Articole asemănătoare

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

  1. […] Drumul, de Cormac McCarthy, Învățare, de Tara Westover, Dulcele bar, de J.R. Moehringer, Să ucizi o pasăre cântătoare, de Harper Lee, Să nu razi, de Raluca Feher… Sunt cărți care m-au înfiorat, mi-au dat speranță, m-au ambiționat, ridicat, pus pe gânduri, mi-au dat încredere în mine, m-au făcut să râd sau să plâng, m-au învățat că viața e o serpentină, niciodată o linie dreaptă. […]