Ieșită din tipar

Sursa foto: unsplash

Ieșisem din tipar. Din tiparul unei cărți date la tipografie. Mă sufoca mirosul de cerneală proaspătă și eram, de fapt, supărată pe autor. Mă conturase din mers, or eu avusesem alt plan inițial. Schițat frumos, o schiță de mai mare dragul, pe o agendă nouă… s-a dus din mers… așa zicea și el, că tot din mers îi veneau alte idei. Mi-a trecut laconic peste copilărie, deși am încercat chiar printr-un vis, într-o noapte, să îi transmit că ar găsi acolo unele chei, revelații, trăsături de caracter în fașă. Mi-a răspuns printr-o notă de subsol fugară că el nu-i psiholog, doar scriitor, și că faptele prezentate nu trebuie asemănate cu realitatea întâmplătoare.

M-a construit adolescentă cuminte și silitoare, fapt acceptat. Eram proaspăt creată, nu știam exact nici eu ce vreau, el tot trăgea retușuri și îmi umplea spațiul imaginar cu lume. Am crescut lejer primele capitole, se întâmplau mai multe în jurul meu decât cu mine. Eram mare acum și-ncepuseră să-mi încolțească întrebări despre personajul principal, parcă nu prea mă simțeam în el… A venit apoi un moment când cred că i-a fost chiar greu cu noi. Probabil nu mai știa ce să ne mai facă, cred că se încurcase în propriile-i ițe, sau poate-avea probleme-n viața lui de om, nu știu, știu doar că ne-a ignorat un timp pe care nu pot să-l măsor. Eu știu să calculez în pagini, paragrafe, titluri și subtitluri. El calculează timpul în alte unități de măsură.

Într-o altă zi s-a năpustit, după atâta vreme în care nu mai scrisese nimic, asupra noastră și în câteva pagini mi-a tras liniile unei etape noi, ciudate, în viața mea de personaj; scurtă, se justifica el, atât cât să i se lege alte acțiuni care-i veniseră brusc în minte. Ba chiar voia să-mi pună-n cârcă – mai corect ar fi să spun că-n brațe – un copil. Personajele din jurul meu, de vârsta mea, n-aveau copii.

În volumul doi, amice, poate, dac-o să ai timpul tău de om să-l scrii… îmi venea să-i urlu și atunci m-am supărat prima oară. Și a fost rău. Cred că-i tare rău să fii autor și să ți se blocheze un personaj într-o etapă anume a lui, stagnând astfel tot mersul celorlalte. Dar nu așa ne-nțeleseserăm. Știam exact, pentru că eram de ceva timp în mintea lui, mă gândea atât de intens, încât m-am stabilit acolo, confortabil, mergeam peste tot cu el. Îi auzeam discuțiile de la terase cu amicii despre mine. Îl auzeam vorbind prin casă, cu familia, la telefon, chiar singur, despre soarta mea. Nu-i vina mea că mă făcuse acum destul de mare și de inteligentă ca să pot avea unele pretenții.

Cam pe la a doua jumătate a cărții, de unde nu-mi mai plăcea destinul meu, a scris sfârșit, a închis-o și, cu volumul unu și bun de tipar pe ea, a trimis-o editurii. Am crezut că mă înec printre taste de revoltă… Deci așa, eu zisesem o glumă, el a mai tras de câteva întâmplări și personaje secundare și gata închisoarea mea din cuvinte. Pe furiș făcuse totul. Cred că i-am fost eu mai loială lui, decât el mie.

… Așa că, văzându-mă în tipografie, am sărit. Am mers încet câțiva pași, precaută, pe o masă lungă. Am trecut încet, cu grijă, pe lângă alte cărți deschise. Nu știam deloc ce anume s-ar putea întâmpla și excludeam intersecția cu orice alt personaj, până să mă dumiresc ce să fac eu însămi. 

Întâi am trecut în vârful literelor de o carte cu povești. N-aveam niciun chef de monștrii și monstruleții de azi, de mucava sau nu, care-și dau aere de eroi de basm. Cât pe ce să și alunec pe o copertă prea viu colorată și lucioasă ca un tobogan în soare vara. Dar nu erau toate așa, am văzut mai încolo. Aș fi stat la taclale cu niște pitici tare frumușel desenați și, mai ales, cu un delfin ce părea viu pe o copertă-n relief. Și cu tot felul de animăluțe pufoase și gălăgioase. Păream o zână mare și frumoasă în mijlocul lor… poate mă întorc pe-aici. Dacă mă întorc.

Dintr-o carte de alături, cu mult mister și cu multă groază, după nume, mi s-a părut că mă strigă cineva, deși era închisă. Avea și un semn de carte conceput bizar, prin care m-aș fi putut strecura. Literele roșii de pe cotor păreau și ele să curgă pe dușumeaua tipografiei prin vârfurile unor canini interminabili… brrrr.

În fine. Am reușit să trec. După ea, urmau câteva volume mici și ușoare de poezii. M-am oprit să le admir coperțile, păreau naive, ca și oamenii, cred, care scriu poezii. Am tras cu ochiul la câteva pagini însemnate. Niciun rând nu se ducea până la capăt, nici egale între ele nu erau, rămăsesem uitându-mă la forma versurilor și desenându-le contur imaginar, ar fi ieșit câteva schițe frumoase… Chiar m-am gândit dacă aș vrea să fiu și eu cântată-n versuri într-o zi, dar pentru asta ar trebui să devin muză și nu prea știu ce-ar însemna… parcă am mai multă personalitate ca eroină de roman.

Peste cărțile următoare am zburat ca-n vis. Sau ca în coșmarul unei cărți beletristice. Erau numai scheme, formule, cifre – limba aceea străină care zăcea și pe câteva rafturi prăfuite din biblioteca autorului meu. Nu le mai deschisese demult, pesemne. Nici nu-mi dau seama la ce-i foloseau. Sau la ce i-au folosit, dacă acum scria romane. Mi-a făcut un radical cu ochiul și o integrală voia să se dea mare, ar fi dansat un vals cu suratele ei în liniștea aparaturii din tipografie, dar orele deveneau negative pe axa nopții spre sfârșite și am refuzat să mă prind în hora lor.

M-am distrat, în schimb, cu memoratoarele. Mici, drăgălașe și cu pretenția că ele conțin esențe, se fugăreau în voie, se grupau, se regrupau.

În preajma cărților de crescut copii, mi-am adus aminte de drama mea și am refuzat să le bag în seamă, încă supărată. Să le acorde atenție autorul meu, dacă nu renunță la idee, el trebuie să fie documentat. Eu sunt doar personaj.

Peste alți câțiva pași, m-am trezit în fața unui munte impresionant de hârtie, căruia nu-i vedeam vârful. Am încercat să le silabisesc cotoarele. Un cuvânt revenea obsedant, dezvoltare… Dezvoltare? Simțul meu ancestral de personaj aparținând unei cărți, în conexiune spirituală cu toate cărțile și personajele care existaseră vreodată, tresări: dezvoltarea societății socialiste multi… Multă hârtie cursese și-atunci pe tipografia sâmbetei. Acum, lângă dezvoltare se mutase un cuvânt nou, personală – au schimbat, pesemne, oamenii sintagma. 

Muntele acela, însă, m-a deprimat. Eu n-o să ajung, cred, niciodată să fac parte dintr-un asemenea munte de cărți, oricum aș fi descrisă și orice caracteristici mi s-ar imprima.

Zorii se iveau printre lamelele jaluzelelor neînchise complet și atunci mi s-a făcut deodată dor de locul meu sigur din teancul mai mic, dar frumos aranjat, al romanului în care eram eroina principală. M-am întors rapid în carte și m-am strecurat înapoi printre rânduri. A intrat primul tipograf și, ocolind toată masa aceea lungă, inclusiv muntele, s-a îndreptat spre copertele mele. Semn bun, mi-am zis, și am stat cuminte cât m-a răsfoit, luându-mă cu el. În curând voi fi în mâinile Cititorului, care mă va cunoaște și, cu siguranță, va vorbi cu mine. Poate chiar mă va iubi.

Articole asemănătoare

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *