Mama, o dragoste imuabilă

Dragă suflet, viața este măsurată în forma unei păsări sau în zborul ei?
„Amintiți-vă zborul, pasărea este muritoare!” – spune un citat.
O pasăre care zboară poate schimba lumi, dar poate schimba destinația? Zborul este trasabil sau nu?
Aceasta este adevărata epifanie a unei povești: Zborul! În toată rodnicia aripilor.
Să iubești ceea ce este muritor, evanescent și trecător, căci în acest cerc al vieții, inel pe degetul timpului, lucrurile se întâmplă o dată sau deloc. Legăturile care se țin de-a lungul timpului și al locului, puterea de a interpreta și de a transforma lumea, toate sunt valoroase în contextul potrivit.
Sufletele sunt întotdeauna o poveste cu două laturi: dragoste și durere. În dragoste, aflăm cine vrem să fim. În durere, aflăm cine suntem. Iar zborul ne învață să aparținem locului în care trăim. Poate că atunci, timpul încetinește, iar fericirea rămâne. Chiar și oceanele își iau rămas bun.
Ce ține totul împreună între o mamă și fiică? Trebuie să trăiești întrebarea, ca să ai răspunsul. Iar răspunsul are propria geometrie a călătoriei: legăturile invizibile! Pentru o lume, pentru o viață, pentru etern.
Poți despărți floarea, de parfumul ei? Își opresc stelele lumina? Au copacii dorința de a fi în altă parte? În acest alt pământ, într-un loc dincolo de drumuri, doare de departe tot timpul și tot spațiul. Dar strălucirea mamei a traversat distanța. O strălucire vie, care pătrunde totul, oriunde, întotdeauna. Căci o inimă care bate nu este niciodată departe. Călătorește pe toată lungimea, lățimea, înălțimea și adâncimea timpului, în orice moment și loc.
Când o mamă plânge, și ramurile ard. O mamă nu își poate sigila niciodată sufletul. Uneori poate să pâlpâie credința unei persoane, nu și dragostea unei mame. Cum să nu respiri pentru atâta dragoste?
Deși o viață poate veni și pleca, iubirea unei mame nu se oprește la marginea vieții unui copil, și iubirea unui copil nu se oprește la marginea vieții unei mame. Nu este o descriere a dragostei, ci dragostea în sine. Dragostea este un lucru construit din curaj, speranță și lacrimi. Acea plinătate vie, acea iubire imuabilă. Cum poate cineva să-i facă descrierea prin cuvinte?
O vizită în inimă este cea mai bună dintre toate. Acolo, în solul ei, sunt șoaptele pe care nu le uiți niciodată.

E vară. O zi de August. Dar această zi este diferită. E o pagină de care am nevoie să-mi deschid inima. O poveste vie, acoperită de tăcere, care trebuie să vorbească. Care înseamnă a naviga în inevitabila nevoie umană de a dezvălui nuanțe ale experiențelor și ale emoțiilor.
Mă mut în scena unui ritual de acasă, un dulce de odinioară. Apoi trec din copilărie, în prezent. Încerc să dau sens și fundal unui eseu intim, fără cuvinte irosite, fără a încerca să îmbrac realitatea. Să transpun prin filtrul sensibilității mele o poveste, așa cum există în paginile urmelor care au lăsat urme.
Înainte să pun condeiul pe hârtie, știu că intenția mea este unul dintre lucrurile pe care trebuie să le fac și, de asemenea, este acel lucru de care mă bucur că l-am făcut. Condeiul meu recuperează o poveste nespusă. Cât de mult pot conține cuvintele pe o pagină fără margine? Dar ceea ce rămâne nu sunt cuvintele, ci doar vocea lor. Intensitatea dorului îngenunchează pe această pagină, picură pe această pagină. Cuvinte care strigă, cuvinte care zâmbesc, cuvinte care încă plâng în degetele mele.
Este timpul să laud gestul unei mâini generoase. Să laud sărutul, cuvântul, îmbrățișarea. Să scriu despre o mamă cu ochi de copil.
Mama nu are nevoie de un nume care să o facă reală. Dintre toate însă, poate cel mai bine i s-ar potrivi acel: „o clipă de timp uman definită prin iubire”, cum scrie Reginald Gibbons. Ușa care se deschide întotdeauna cu sete de bunătate.
Și eu scriu despre mama. În luna nașterii mele. Era August, când mi-a dat lumină să aud sunetele acestei lumi. Nu pentru a-mi arăta lumea, ci pentru a mă cufunda în ea. Nu pentru a vedea lumea, ci pentru a o înțelege.
Sunt primul ecou al ei; începuturile timpului și timpul începuturilor, mundan și minunat.
Ar mai fi vară, dacă nu s-ar începe cu promisiunea primăverii?
Undeva, dincolo de marginea Universului, există un infinit număr de povești, și una este a mamei. O poveste, o parte inseparabilă – partea cu mama mea în ea.
Acum trei sferturi de secol, Universul și-a întins mâinile și mi-a dat-o pe mama, cu propria ei constelație. Cu aspectul său dulce, a coborât pe tărâmul celor muritori, și totul a schimbat totul. Un portret de neșters, infuzat cu puterea unei femei ca o bucată de istorie. O portretizare a iubirii, emoționantă și înțeleaptă, care a transformat lumescul din jurul meu și divinul din mine. În spatele ochilor săi și în fața inimii, acea frumusețe în toată unicitatea umană. Un copac al vieții: autentic, credibil, frumos. Sufletul ei, făcut din cântec, căldură neclintită și cer, lacrimă și sărbătoare! În inima ei bună, tăcerea vorbește mai tare decât cuvintele, iar bucuriile simple miros ca iubirea.
Existența ei a fost motivul pentru care a început viața mea. De atunci, mama este ceva albastru al meu. Până când cerul va fi mai important ca niciodată, până când nisipul va fi luat de vânt, până timpul se termină și dincolo de el. Acel etern, în forma sa nedefinibilă. Căci totul se schimbă, și acesta este un adevăr inatacabil. Zgomotul timpului mișcă toate lucrurile ancorate. În această lume plină de variabile, viața i-a promis mamei apă, dar și durere, distilând trei sferturi de secol în povești care nu se termină niciodată acolo unde te aștepți. O călătorie umană solitară, cu asprimea multor dureri care i-au întărit rezistența, dar i-au slabit inima.
A experimentat dragostea, pierderea, lucruri care au venit de nicăieri, dorințe fracturate, vise trunchiate, tristețea care consumă. Lucruri pe care nu le-a visat niciodată să le trăiască. Un traseu al lacrimilor, pe care l-a simțit profund și dur în fiecare colț al trupului ei. Un parfum amar al timpului, unde vechiul nu promite să fie nou. Un „diferit”, mereu același. Momente fără nume care i-au îngenuncheat viața, nopți vopsite cu singurătate, și uși pe care, uneori, le-a deschis numai vântul. O lume de granit și cărămidă, cu zile fierbinți, în lacrimile iernii, și zile umede, pentru recolta atâtor cicatrici.
Într-o lume plină de variabile, cu agoniile și desfătările ei, mama a fost „o pasăre din nicio ramură de copac” – cum scrie Katie Bickham. O pasăre cu aripi decupate. Dar m-am văzut prin ochii ei și i-am văzut aripile. Mama și-a dat aripile unei realități singulare: iubirea. Nu doar un cuvânt, ci, o durere în moduri mari și mici, din experiențele ce călătoresc cu noi. Viața și omul! Arcul și rana. Dacă cerul cade, lumea de dincolo de ușă cade și ea.
Dragă suflet, se pot negocia rănile? Se pot răscumpăra visele? Câtă dragoste există într-o lacrimă, și câtă durere, într-un zâmbet? Câtă iertare poate fi în cicatricea unei inimi, și câtă suferință, în frumusețea unei clipe? Câtă esență, în puterea unui sacrificiu, și câtă binecuvântare, în puterea unei renunțări? Câtă trădare poate îmbrăca o îmbrățișare, și cât delir poate cuprinde o speranță? Și toate acestea, în călătoria personală a unei mame, a unei femei care nu a avut libertatea de a fi noapte, nici libertatea de a fi zi.
Ani pierduți, dificultatea de a pleca, dificultatea de a rămâne. O răscruce personală, care a creat frământări și durere. Dar pentru trei sferturi de secol, ea și-a adâncit rădăcinile și și-a înălțat ramurile. Muncind, trăind, luptând. Un crin pe o stâncă! A dat mâna cu timpul, pentru riscurile inimii ei. Și-a dat inima să iubească. S-a ridicat, prin zgomotul experienței lumești, până la suprafață, să curgă apoi ca o mie de petale albe. Și poate toate acestea au fost o modalitate de a transmuta experiența într-un mesaj puternic, care să fie învățat. Un călător ce sosește singur, ce se amestecă în melodia acestei lumi și trece prin ceea ce trebuia să fie de-a lungul acestui drum. A avut abilitatea de a absorbi și de a exprima cele mai profunde emoții umane. Așa mi-am dat seama cât de mult poate fi împachetat din magia unei vieți într-un suflet, într-o inimă, într-o mamă, și ce bogăție profundă este aceasta. Am descoperit, de fapt, adevăratul centru care îi dă sensul.

Înveșmântată în șalul unei nopți tăcute, gândurile îmi înfășoară sufletul cu o astfel de forță, încât eu, tresărind și simțind acest lucru, alunec reflectând în satinul diafan al unei ferestre.
Un monolog interior. În liniște nu există cuvinte. Apoi mă gândesc la chipul ei drag, și absența sa mă atinge. Am stat o clipă, așa, ca un căutător de semne în transparența prezentului. Am stat acolo, gândindu-mă la ea, simțindu-i respirația, auzindu-i cuvintele. Amintirile se revarsă în prezent și se amestecă la fel de ușor ca parfumul florilor. Este timpul dorului. Ore permeabile, în care măsor din nou și din nou distanța. Și încerc, prin retragerea gândurilor, să închid o distanță pe care nu eu am ales-o.
Dragă suflet, dar măreția nu se află în gânduri, ci în dorințe, în dureri, în doruri, în tăcere, în speranță, în credință, în vise. În timp ce stăm aici, împreună, câte frunze vor cădea și câte ramuri vor mai înflori? S-au aprins veri, s-au topit ierni…
Îmi place să cred că o fetiță ar călători acum cu norii, printre turme de pescăruși, către casa cu perdele albe, unde poarta strălucește de dragoste. Acolo unde ferestrele nu mint, căci portretul mamei este scris în sticla lor. Cu gânduri, cu dureri, cu bucurii, cu respirații, cu așteptări care străbat fereastra.
Dor îmi este de mâinile-i moi ca bumbacul și de ochii-i de înger, ce permit soarelui să curgă! Dor îmi este să îi simt interiorul cald, din mătasea privirii sale! Ochii ei există pentru a mă vedea. Mâinile ei există pentru a ajunge la mine. Tânjesc după picioarele binecuvântate ale mamei!
Mama este creație, vibrație, manifestare, cântec, frumusețe, mister. Toate culorile provin de la ea, emană din ea. Sfânt este interiorul unei case unde locuiește o mamă! Dor îmi este să merg în pădure, așezată pe iarba încălzită! Să îmi pun urechea pe un fag și să laud darul de a fi lângă mama. Să stau lângă ea și să-mi aud inima râzând, acoperită de liniște. La ea găsesc acel fel de dragoste în care mă dizolv dulce în leagănul bunătății ei, în generozitatea-i fără țărm. Știu că nu-mi pot pierde lumea cât o am pe ea. Aș vrea să dorm ca un copil fericit acolo, în nopți inundate în sare de mare și scoici, în respirația valurilor încărcate cu turcoaz. Să ascult noaptea care prinde viață, când stelele vin pentru a umple cerul, și mă răsplătesc cu vederea a mii de lămpi minuscule, ca niște boabe de argint, poleite de imperiul lunii. Căci mama poartă luna pe sprâncene și roi de stele în ochi. O atmosferă anulată de distanța dintre noi, ca un lacăt. Iar timpul nu este suficient de lung pentru a o îmbrățișa mai strâns, odată ce o am. Și toate colțurile acestei lumi nu-mi pot da micile schimbări, care cuprind fiecare zi, și micile detalii, care sunt ratate fără prezența mamei.
Mama nu a venit aici, ca să se așeze. A venit aici, ca să plece. Dar a venit aici și ca să iubească. Căci o mamă iubește, o mamă va iubi. Într-un limbaj timid și dulce, unde identitatea ego-ului dispare, unde sufletul caută să audă, iar inima să asculte. Însă iubirea nu vine prin cuvinte, ci prin participare.
Totalitatea pătrunde totul, când totul nu are limite. Și-atunci, te izbești de minune: MAMA!
Un cuvânt blazonat în straturile sufletului meu, ce extinde timpul dincolo de timp.
Pentru toate lumile în care sunt și în care voi fi, mamă, adăpostește-mă, îmbrățișează-mă, acoperă-mă, cântă-mă! Cine, după tine, mă va săruta? Cine îmi va îmbrățișa întoarcerea? „Amintiți-vă zborul, pasărea este muritoare!”
Nimic nu se poate întâmpla de două ori. Doar eternul este etern. Și mama.

sursă foto: arhivă personală

Articole asemănătoare

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *