Moi, J’ai tué Hitler

Prozator, dramaturg și poet, Dumitru Crudu s-a născut în 1967, la Florițoaia Nouă, Ungheni. Este membru al Uniunii Scriitorilor și al Uniunii Teatrale din Republica Moldova, autor al unui nou volum de proză scurtă: Moi, j’ai tué Hilter, apărut anul acesta în Franța, la editura Harmattan.

-Être écrivain, pour vous, est-ce d’avantage un métier ou une passion? Qui êtes-vous, Dumitru Crudu?
-Plus qu’un métier et qu’une passion, écrire est le fil rouge qui lie tous les événements et les histoires de ma vie en m’offrant une cohérence et un sens. Des métiers, j’en ai eu légion à travers le temps et ils étaient tous très différents, et c’était pareil avec les passions, j’ai aussi eu différents loisirs, mais il y a une chose dans ma vie qui n’a jamais changé: écrire.
Quand j’habitais en Roumanie, j’ai été journaliste à Monitorul de Brașov, ensuite à Bună ziua, Brașov; ensuite, j’ai vendu des livres dans la rue, je suis devenu chômeur et je suis retourné à Chișinău où j’ai travaillé à Radio Free Europe, à la Bibliothèque „Ștefan cel Mare”, au journal Timpul, à Radio Moldova, à la Bibliothèque Alba Iulia, au Collège de Tourisme et Vinification de Stăuceni, une banlieue de Chișinău, et, pendant tout ce temps, lorsque je changeais de métier du jour au lendemain, il y avait une seule chose que je ne quittais jamais – écrire.
Quand je sentais que je n’avais plus d’air là où je travaillais, le fait d’écrire m’aidait à ne pas perdre mon optimisme et ma confiance en moi. Il m’aidait à dépasser tout problème, n’importe quel souci. Il m’aidait à vaincre mon désespoir et à me débarrasser de mes dépressions vers lesquelles l’atmosphère des boulots que j’ai eus me poussait; des boulots où presque tous mes chefs (sauf Lidia Kulikovski de la Bibliothèque Muncipale „B.P. Hașdeu„) étaient de vrais dictateurs. Ils se comportaient vraiment mal avec les employés. Y compris avec moi. Ils nous insultaient d’une façon indicible et ils nous marchaient dessus.
Le soir, chez moi, je retournais humilié, le moral à zéro. Je ne voulais rien faire. Mais il me suffisait de m’assoir à mon bureau, de prendre mon stylo à la main et de commencer à griffonner quelque chose sur une feuille pour me remettre de tous mes chagrins. Certains de mes chefs avaient même des espions parmi mes collègues qui les «informaient» sur leurs employés. C’est à cause de cela que j’ai changé tant de boulots: pour pouvoir survivre comme être humain et comme intellectuel et c’est pour cela que je n’abandonne jamais l’écriture. La littérature reste le seul ami qui ne m’a jamais tourné le dos. A qui je n’ai jamais tourné le dos. Et qui m’a offert les plus grandes joies de ma vie.


-Quand écrivez-vous? À quel moment de la journée? Combien de temps consacrez-vous à l’écriture? Avez-vous un «rituel d’écriture», des horaires?
-J’ai écrit mon premier roman, Massacre en Géorgie, le matin, entre sept et dix heures du matin, pendant une demie année, avant d’aller à mon boulot à Free Europe, pour être toujours humilié. A ce moment-là, je me réveillais à six heures de matin exprès pour écrire. Je pouvais écrire seulement le matin parce que le soir je retournais tellement humilié que je ne pouvais rien faire à part m’allonger sur mon lit, un foulard sur mes yeux, jusqu’à ce que je m’endormisse. J’écrivais le matin. Avant d’écrire, je courais. Je courais chez moi, sur place, une heure, jusqu’à ce que je fusse trempé de sueur. Le débardeur trempé et mon cœur battant, je m’asseyais à la table près de la fenêtre et je commençais à écrire. Je ne savais pas pourquoi. Je voulais écrire quelque chose qui m’aidât à me débarrasser de ce sentiment répressif de dérision. D’humiliation. Je voulais regagner ma dignité et ma joie de vivre. C’était avec ces pensées en tête que j’ouvrais mes cahiers verts – j’aime écrire dans certains cahiers verts – et je me mettais à écrire. J’écrivais sans avoir un projet à l’esprit. Sans savoir vraiment la tournure que mon roman prendra. Sans savoir où j’arriverais. Et… le résultat fut Massacre en Géorgie, un roman qui parle de quelques jeunes qui ont vécu la dissolution de l’Union Soviétique.

-Quelles sont les intentions portées par vos histoires, poèmes ou pièces de théâtre? Quelles réactions souhaiteriez-vous susciter chez les lecteurs et quel a été le plus grand défi de votre vie d’auteur?
-L’intention primordiale – le point de départ – de mes poèmes, histoires ou pièces de théâtre est d’aider mes personnages (ou le «moi lyrique» de la poésie) à récupérer, à retrouver, à regagner la dignité dont ils ont été dépossédés par le milieu où ils vivent et/ou travaillent, une dignité qui a été écrasée. Tous mes personnages sont des gens modestes. Des ratés. Des marginaux. Des ivrognes. Des agresseurs. Des détenus. Des solitaires. Des isolés. Dans un mot : des gens sans dignité. Des gens humiliés. Humiliés par la société. Par une société cruelle et injuste. J’essaie de les aider à trouver de nouvelles manières pour continuer à vivre, pour recommencer à zéro.


-Parmi vos livres, lequel préférez-vous et pourquoi? Avez-vous d’autres passions que l’écriture?
-Si vous me l’aviez demandé il y a deux ans, la réponse aurait été L’anniversaire de Mihai Mihailovici. Mais, entre temps, le roman Notre Marguerite est paru et il est devenu mon livre préféré. L’anniversaire de Mihai Mihailovici occupe maintenant la deuxième place…
L’anniversaire… aurait pu s’appeler aussi L’OCCUPATION SOVIETIQUE. Le personnage principal naît le jour même où l’Union Soviétique occupe sa région – la Bessarabie – et il fêtera toujours son anniversaire le jour où les soviétiques célébrerons la Fête de l’occupation appelée Fête de la libération.
Quant à Notre Marguerite, c’est un roman sur l’échec. Sur la façon dont tu peux rater ta vie après avoir eu le vent en poupe et tout le monde à tes pieds pendant la période où la République de Moldavie gagnait son indépendance. C’est un roman sur la croissance, l’amour, mais aussi sur la KGB. Terebnea, un grand poète suspecté d’avoir collaboré avec la KGB, est mort. Nous ne savons toutefois pas s’il est mort, s’il a pris sa vie ou s’il a été assassiné. Sa maîtresse devient la maîtresse de tout de monde. Et c’est ainsi que le jeune poète, le personnage principal de notre roman, arrive à se rendre compte que pour pouvoir vivre et continuer d’écrire, il doit renoncer à la manière dans laquelle il a vécu et écrit auparavant. Il doit recommencer à zéro. Il doit regagner sa dignité perdue.


-A part la passion pour écrire, vous en avez d’autres? Lesquelles? Je sais – il est évident et sous-entendu – qu’une autre ne pourrait être que la lecture. Mais je voulais que vous m’en disiez encore plus.
-Le sport. Surtout le ping-pong et le cyclisme. Je pratique le ping-pong toute l’année, deux ou trois fois par semaine et le cyclisme lorsqu’il fait beau et chaud. Parce que je raffole faire du vélo, j’ai hâte que l’été arrive pour que je puisse aller n’importe où. J’utilise le vélo comme taxi, tram ou bus, mais aussi pour pouvoir m’évader de la ville et découvrir le monde qui s’étale au-delà de ses murs. Le plus long voyage que j’ai fait a été jusqu’à la monastère Caprina, le lendemain de Pâques, environ 84 kilomètres aller-retour. Quand j’étais sur le chemin du retour, l’orage a éclaté et je pédalais sur une route pleine de flaques, trempé jusqu’à l’os. Mais, grâce au vélo, j’ai découvert la ville aussi. J’ai découvert de nouvelles rues ou ses endroits cachés. Chaque fois que j’utilise le vélo, je veux aller dans des lieux où je n’y suis jamais allé. Il y a aussi des risques. Le plus grand danger c’est d’être attaqué par les chiens errants. Une fois, j’ai été attaqué par une meute de chiens dans une région industrielle, dans une banlieue. J’ai employé le vélo comme bouclier pour me protéger des chiens qui m’avaient encerclé. Ils m’attaquaient de partout, et moi, le vélo à la main, je virevoltais parmi eux comme une toupie. Si j’ai réussi à les faire reculer, ce fut grâce à ma voix. Mes poumons m’ont sauvé la vie…


-Avez-vous des projets littéraires en ce moment-ci?
-En ce moment, je travaille à un roman plein d’histoires recueillies un peu partout et qui s’appellera Les ponts de fleurs et de barbelés. Dans ce roman, j’inclus aussi des histoires sur le football, comme par exemple La mort d’un footballeur. Le point de départ de ces histoires est biographique. Le football a été une de mes grandes passions – dans l’enfance et adolescence je fréquentais un club de football où, avec mon équipe, on gagnait beaucoup de compétitions importantes. J’étais milieu du terrain, en offensive. Mais une fois, avant une compétition – une spartakiade à laquelle des agents des grands clubs de Chișinău et de Tiraspol devaient venir nous voir – je suis tombé malade. Un jour, je me suis effondré sur le terrain pendant un entraînement, sans aucune cause. Je suis tombé dans les pommes. Quand je me suis réveillé, j’ai découvert que je ne pouvais plus courir. Je pouvais à peine marcher. Dès que je faisais un pas, j’étais essoufflé. L’entraîneur pensait que je faisais semblant et il m’a forcé de continuer de m’entraîner. Encore plus, il m’a forcé de les accompagner à la spartakiade et de jouer comme ça, malade. J’avais perdu mon sommeil. La nuit, tout le monde dormait et j’étais le seul qui restait éveillé jusqu’à l’aube. Et pendant les nuits d’insomnie, quand la peur de mourir rôdait autour de moi, je me suis mis à écrire. Après la spartakiade, j’ai quitté pour toujours le football (même si j’étais un très bon footballeur ou, du moins, c’est ce que disaient ceux qui m’ont vu jouer), j’ai commencé à écrire et je ne me suis plus jamais arrêté.


-Je viens de lire votre recueil de prose courte Moi, j’ai tué Hitler et j’ai été profondément émue par l’impression de vérité qui émane de ces nouvelles. Tout semble vraiment réel. Comment ce livre a-t-il pris naissance?
-L’étrangeté de l’existence et de la réalité post-soviétiques serait peut-être un point de départ de ces histoires. Un autre point de départ, comme le critique et l’écrivain Bogdan Alexandru Stănescu le remarquait aussi, serait la souffrance de ma propre existence – y inclus, ou même en premier lieu – non seulement la souffrance du monde autour de moi. Ce que j’ai compris en parlant du monde de l’Est de l’Europe c’est que ce monde est hétéroclite. L’homme hétéroclite est représentatif pour ce monde. Non l’homme de droite ou de gauche, non le dissident ou le conformiste, non le révolté ou le courageux, mais l’homme hétéroclite. Un homme qui peut être en même temps conformiste et révolté, courageux et lâche, de droite et de gauche, bon et mauvais, canaille et innocent. Voir ce monde de l’Est en noir et blanc, c’est ne pas le comprendre. Dans les histoires de mon livre, j’ai essayé de mettre en avant ce personnage – l’homme hétéroclite. J’ai essayé de décrire ce monde hétéroclite où, par exemple, une retraitée peut voler dans un magasin et, en même temps, rester innocente et où les noms des dictateurs du 20ème siècle sont devenus maintenant les surnoms des chefs de la pègre de Chișinău. En effet, le titre complet de ce livre aurait dû être celui-ci: Moi, j’ai tué Hitler, un caïd de Chișinău. La deuxième partie du titre est toutefois omise, mais on la sous-entend. Mon livre parle d’un monde hétéroclite où la frontière entre le bien et le mal, le beau et le laid, l’ingénuité et le délit s’est complétement effacée. Je ne cherche pas à l’établir à nouveau, je constate simplement qu’il y a un monde hétéroclite.


-Envisagez-vous la traduction en français d’autres romans, à part…? Quels sont les rêves de l’écrivain Dumitru Crudu?
-J’aimerais bien que mon nouveau roman, Notre Marguerite, soit traduit. Je pense que ce roman pourrait intéresser aussi le public occidental. Les questions que je pose dans ce roman sont les questions de l’Europe de nos jours.


-Quels seraient les conseils que vous donnez aux écrivains débutants ou aux personnes qui rêvent de devenir écrivains?
-Qu’ils lisent plus qu’ils n’écrivent et qu’ils écrivent plus qu’ils ne publient.

-A fi scriitor, pentru dumneavoastrǎ, este mai mult o meserie sau o pasiune? Cine este Dumitru Crudu dincolo de aparențe?
-Este mai mult decât o meserie și o pasiune; scrisul este acel fir roșu care leagă toate evenimentele și întâmplările din viața mea, dându-le coerență și sens. Meserii am avut foarte multe de-a lungul timpului, care mai de care, la fel și pasiuni, am schimbat multe hobby-uri, un lucru însă nu l-am schimbat niciodată: scrisul. În România (cât am stat în România) am fost jurnalist la Monitorul de Brașov, apoi, la Bună ziua Brașov, după care am vândut cărți în stradă, pe urmă am ajuns șomer și m-am întors în Chișinău, unde, rând pe rând am lucrat la Europa Liberă, Biblioteca „Ștefan cel Mare”, ziarul Timpul, Radio Moldova, Biblioteca Alba Iulia, Colegiul de Turism și vinificație din Stăuceni, o suburbie a Chișinăului, iar în toată perioada asta când îmi schimbam slujbele ca pe ciorapi, la un singur lucru nu am renunțat: la scris. Când aerul devenea irespirabil la job-urile unde lucram, scrisul mă ajuta să nu-mi pierd optimismul și încrederea în mine. Mă ajuta să trec peste toate și să depășesc greutățile. M-a ajutat să-mi înving disperarea și să mă descotorosesc de depresii. Spre care mă împingea însă, atmosfera de la serviciile pe care le-am avut. Unde mai toți șefii mei (afară de doamna Lidia Kulikovski de la Biblioteca Municipală „B.P. Hașdeu”) erau niște adevărați dictatori. Se purtau foarte urât cu angajații. Inclusiv cu mine. Ne porcăiau ca la ușa cortului și ne călcau efectiv în picioare. Seara, acasă, mă întorceam umilit, cu moralul la pământ. Nu mai voiam nimic să fac. Era însă destul să mă așez la masa de scris, să iau pixul în mână, să scrijelesc ceva pe foaie ca să-mi revin. Unii dintre șefi aveau chiar și spioni printre colegii mei, care își turnau tovarășii de muncă. De aceea am și schimbat atâtea job-uri, pentru a putea supraviețui ca om și ca intelectual și, de aceea nu am renunțat niciodată la scris. Literatura e unicul meu prieten care nu mi-a întors spatele. Căruia nu i-am întors spatele. Și care mi-a procurat cele mai mari bucurii în această viață.


-Când scrieți? În ce moment al zilei și cât timp acordați scrisului? Aveți un «ritual de scriere», orare foarte clar delimitate?
-Primul meu roman, Măcel în Georgia, l-am scris dimineața, între orele șapte și zece, vreme de o jumătate de an, înainte să mă duc la jobul meu de la Europa Liberă, pentru a încasa o nouă porție de umilință. În perioada aceea mă trezeam la șase dimineața, special pentru a putea scrie. Puteam să scriu doar dimineața, fiindcă seara mă întorceam atât de înjosit acasă, încât nu mai reușeam să fac nimic, decât să stau în pat cu o eșarfă pusă pe ochi, până mă lua somnul. Scriam dimineața. Înainte să scriu, alergam. Alergam acasă, pe loc, în camera mea, o oră, până deveneam leoarcă de transpirație. Cu maioul ud în spate și cu inima în galop, mă așezam la masa de lângă geam și începeam să scriu. Nu știam despre ce. Voiam să scriu ceva care să mă ajute să scap de acel sentiment represiv de batjocură. De înjosire. De umilință. Vrând să-mi recapăt demnitatea și pofta de viață. Cu aceste gânduri în cap deschideam caietele mele verzi – îmi plăcea să scriu în niște caiete verzi – și mă așterneam pe scris. Scriam fără să am vreun plan. Fără să știu despre ce va fi romanul meu. Fără să știu unde să ajung. Și…mi-a ieșit Măcel în Georgia, un roman despre cum niște tineri au prins descompunerea Uniunii Sovietice.


-Care sunt intențiile istoriilor, poemelor sau pieselor dumneavoastrǎ de teatru? Ce reacții ați dori sǎ stârniți cititorului și care a fost cea mai mare provocare din viața dumneavoastrǎ de scriitor?
-Intenția primordială – punctul de plecare – al poemelor, prozelor sau pieselor mele de teatru este să-mi ajut personajele sau eul liric din poezie să-și recupereze/câștige/regăsească/redobândească demnitatea de care i-a deposedat/i-a călcat-o în picioare mediul în care trăiește, sau lucrează, societatea sau lumea din jurul său. Toate personajele mele sunt niște oameni umili. Ratați. Marginali. Bețivi. Tâlhari. Bătăuși. Pușcăriași. Singuratici. Izolați. Într-un cuvânt, oameni fără demnitate. Oameni înjosiți. Oameni umiliți de societate. De o societate crudă și nedreaptă. Ei bine, eu încerc să-i ajut să-și regăsească noi mobiluri pentru a trăi mai departe și a lua totul de la zero.


-Care este cartea dumneavoastrǎ preferatǎ și de ce? Aveți și alte pasiuni în afara scrisului?
-Dacă m-ați fi întrebat în urmă cu doi ani, răspunsul ar fi fost că țin cel mai tare la romanul meu Ziua de naștere a lui Mihai Mihailovici. Între timp, însă, mi-a apărut romanul Margareta noastră, și aceasta e cartea mea preferată. După care Ziua de naștere a lui Mihai Mihailovici. „Ziua…” s-ar fi putut întitula și OCUPAȚIA SOVIETICĂ. Personajul principal se naște chiar în ziua când Uniunea Sovietică ocupă regiunea sa – Basarabia – și când el își sărbătorește ziua, sovieticii aniversează ocupația pe care ei o numesc eliberare. Margareta noastră este un roman despre ratare. Despre cum poți să-ți ratezi viața după ce ai ajuns pe val și lumea îți este la picioare, în perioada când Republica Moldova devine independentă. E și un roman despre formare, dragoste, dar și despre KGB. Terebnea, un mare poet asupra căruia planează suspiciunea că ar fi colaborat cu KGB-ul, moare. Nu se știe însă dacă a murit, dacă s-a sinucis sau a fost ucis. Iubita sa devine iubita tuturor. Tânărul poet din roman înțelege că pentru a putea trăi și pentru a putea scrie mai departe, ar trebui să renunțe la cum trăise și scrisese până atunci. Să o ia de la zero. Să-și redobândească demnitatea pierdută.


-Și alte pasiuni?
-Alte pasiuni? Sportul. Cu precădere, tenisul de masă și ciclismul. Tenisul de masă, pe tot parcursul anului, de două – trei ori pe săptămână, și ciclismul, când se face cald, în fiecare zi. Pentru că sunt nebun după călătoriile cu bicicletă, abia aștept să vină vara, ca să pot merge unde mă duc ochii. Folosesc bicicleta și ca înlocuitor al taxiului, troleului sau autobuzului, dar și pentru a putea evada din oraș și a descoperi lumea de dincolo de zidurile lui. Cea mai lungă călătorie am făcut-o până la mănăstirea Căpriana, a doua zi de Paște, cam în jur de 84 de kilometri dus-întors. La întoarcere, s-a dezlănțuit furtuna și pedalam pe o șosea plină cu bălți, ud fleașcă. Mulțumită bicicletei, am descoperit și orașul. Cu ajutorul ei, am descoperit străzi noi sau orașul ascuns. De fiecare dată când ies cu bicicleta din casă, îmi doresc să merg în locuri în care nu am fost. Există și riscuri. Pericolul cel mai mare e să fii șarjat de maidanezi. M-a atacat o haită într-o zonă industrială, dintr-o suburbie. Bicicleta am folosit-o pe post de scut, ca să mă apăr de ei, care mă împresuraseră din toate părțile. Mă atacau din față și din spate, și eu, cu bicicleta în mână, mă învârteam printre ei ca un titirez. Dar de alungat, i-am alungat cu ajutorul vocii. Bojocii mi-au salvat viața.

-Aveți proiecte literare în acest moment?
-În acest moment, lucrez la un volum de proză scurtă PODURI DE FLORI ȘI DE SÂRMĂ GHIMPATĂ, în care am inclus și niște proze despre fotbal, cum ar fi Moartea unui fotbalist. Punctul de plecare al acestor proze e unul biografic. Fotbalul a fost una dintre marile mele pasiuni – în copilărie și în adolescență, frecventam un club de fotbal, cu care am câștigat multe turnee importante. Eram mijlocaș ofensiv. Înainte însă, de o competiție – o spartachiadă, la care urmau să vină agenți și impresari de la marile cluburi din Chișinău și Tiraspol, m-am îmbolnăvit. Într-o bună zi, m-am prăbușit pe teren, în timpul unui antrenament, fără nicio pricină. Am leșinat. Când mi-am revenit, am descoperit că nu mai puteam să alerg. Abia mergeam. Făceam un pas, și gâfâiam. Antrenorul însă, a crezut că simulez și m-a impus să mă antrenez mai departe. Ba mai mult decât atât, m-a forțat să-i însoțesc la spartachiadă și să ies pe teren așa bolnav, cum eram. Îmi pierdusem somnul. Noaptea, toată lumea dormea, și numai eu rămâneam treaz până în zori. Iar în nopțile alea de insomnie, când mă hărțuia frica de moarte, am început să scriu. După spartachiada aia m-am lăsat pentru totdeauna de fotbal (cu toate că am fost un fotbalist foarte bun, cel puțin, cei din zona noastră care m-au văzut jucând, așa spun) și am trecut la scris, de care nu m-am lăsat niciodată.

-Tocmai am terminat de citit culegerea dumneavoastrǎ de nuvele „Eu l-am ucis pe Hitler” și am fost profund emoționatǎ de veridicitatea pe care poveștile dumneavoastră o emanǎ. Totul pare cu adevǎrat real. Ce vǎ inspirǎ? Din ce vǎ trageți seva?
-Bizarul existenței și realității post-sovietice, poate ar fi un punct de plecare pentru aceste proze. Un altul ar fi penibilul, așa cum remarca și Bogdan Alexandru Stănescu, scriitor și critic literar, inclusiv, sau în primul rând, al propriei mele existențe, nu doar al lumii din jur. Ceea ce am înțeles eu, atunci când am vorbit despre lumea din Estul Europei, e că această lume e amestecată. Omul amestecat este reprezentativ pentru această lume. Nu omul de dreapta sau de stânga, nu disidentul sau conformistul, nu omul curajos sau lașul, ci, omul amestecat. Un om care poate fi în același timp și conformist, dar și rebel, și curajos, dar și laș, și de stânga, dar și de dreapta, și bun, dar și rău, și canalie, dar și inocent. A împărți lumea aceasta în alb și negru înseamnă a nu o înțelege. Ei bine, în prozele mele din această carte, eu am încercat să aduc în prim-plan acest personaj – omul amestecat. Am încercat să descriu această lume amestecată în care, bunăoară, o pensionară poate să fure dintr-un magazin, și să rămână inocentă în același timp, și în care dictatorii din secolul XX au dat poreclele unor interlopi din Chișinău. De fapt, și titul complet ar fi trebuit să fie ăsta: Eu l-am ucis pe Hitler, care era porecla unui mafiot din Chișinău. Partea a doua a frazei este însă omisă, dar se subînțelege. Cartea mea e despre o lume amestecată, în care granița dintre bine și rău, frumos și urât, ingenuitate și fărădelege s-a pierdut. Eu nu caut să o restabilesc, pur și simplu, constat că e o lume amestecată.


-V-ați gândit ca și alte cǎrți sǎ vǎ fie traduse? Care sunt visurile scriitorului Dumitru Crudu?
-Aș vrea. Cel mai tare mi-aș dori să mi se traducă noul meu roman – Margareta noastră. Cred că acest roman ar putea interesa și publicul occidental. Întrebările pe care le pun acolo, cred că sunt și întrebările Europei de azi.


-Ce sfaturi le-ați da scriitorilor debutanți sau persoanelor care vor să devină scriitori?
-Să citească mai mult decât scriu și să scrie mult mai mult decât publică.

sursă foto: moldpres.md, wikipedia

Articole asemănătoare

Être moi

Je marche lentementd’un pas toujoursaussi incertaincomme un clairvoyantparmi les aveugles,plumés et vidés,évite les ombresternes de la nuit. Les pensées migratoires,figures inconnues,volatiles,disparaissent dans la forcedu gesteen…

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *