Năstrușnica noastră vecină

Orice om păstrează ceva din frumusețea și din farmecul clipelor de odinioară. Trecutul respiră prin noi cu fiecare secundă care se risipește, însă fiecare poveste pierdută în ceața veacurilor are un farmec aparte, ce renaște ca pasărea Phoenix din propria-i cenușă.
În spatele casei noastre, locuia o vecină cu care toată viața ne împăcasem foarte bine. Pot spune că o cunoșteam dintotdeauna. Acesta este termenul potrivit.
Ne împăcam atât de bine, încât, ea venea mereu la noi. Și noi o vizitam destul de des, mai ales eu.
Cu un farmec deosebit, minionă, semăna cu regina Angliei – coafura, zâmbetul, statura, apoi, avea un simț al umorului foarte bine dezvoltat.
Vecina noastră era o femeie „cu frică de Dumnezeu”, cum se spune, harnică și grijulie. Avea o magazie cu toate cele necesare, însă în cantități mai mari, pentru că: „Omul e bine să fie strângător”. Așa ne explica abundența, și noi o aprobam în liniște, de fiecare dată.
Toamnă după toamnă cumpăra struguri și își făcea vinul și țuica, pe care tot ea le consuma.
Mi-aduc aminte cum ne zicea la începutul lunii august: „Nu am murit nici anul ăsta, n-am nicio vină, așa că trebuie să beau țuica și vinul, pentru că acuș cumpăr strugurii, să mă pregătesc pentru anul următor”.
Îmi mai aduc aminte, cu nostalgie, că tanti Smaranda avea un cireș bogat, care făcea cele mai mari și mai gustoase fructe, pe care le savuram în fiecare an cu aceeași plăcere, și o grădină neasemuit de frumoasă, cu flori pe care le îngrijea și le iubea. Când priveai locul acela, aveai impresia că te afli într-un colț de rai, fiindcă acolo se aflau toate culorile pământului, cum îmi plăcea mie să le numesc.
Mereu cu zâmbetul pe buze, tanti Smaranda, sau, cum îi spunea fetița noastră, tanti Maca, în afara lui Dumnezeu, nu se temea de nimic, fiind convinsă că, din clipa în care te naști, te îndrepți vertiginos spre moarte. Pe „doamna cu coasa” o considera un personaj care te putea vizita în orice moment, de aceea, trebuia să fii mereu pregătit pentru „marea trecere” – cum ar spune Lucian Blaga.
Omul a oscilat mereu între Eros și Thanatos, fiindcă s-a născut cu setea de frumos și cu frica de infern; așa era și vecina mea, căreia îi plăcea frumosul și nu se temea de infern!
Întotdeauna românul a privit moartea cu seninătate, resemnându-se în fața sa. Veți înțelege imediat de ce am făcut o scurtă introducere despre „misterioasa doamnă cu coasa”! Știți cum se spune: ce legătură are? Legătura-i la Fetești, cum zicea Caragiale! La noi, legătura-i la Buzău. Însă, hai să depănăm amintirile…!
Tanti Smaranda avea o predilecție pentru sicrie – aș zice să le numim „pardesie”, să sune mai plastic, să nu ne speriem.
Odată, demult, și-a luat primul „pardesiu” din lemn. Apoi, l-a vândut unui vecin, motivând că nu i-ar mai fi plăcut, fiindcă… se cam demodase. Dar, la scurt timp, și-a luat un altul – moda e modă, se știe bine, iar noi nu comentăm.
La moartea tatălui meu, acum 25 de ani, am văzut-o că-i tot admira sicriul și nu înțelegeam de ce, ca să aflu că… apăruse moda sicrielor de stejar. În aceeași zi, a plecat împreună cu doi veri de-ai mei la magazinul de pompe funebre.
Vânzătorul, cum i-a văzut, i-a recunoscut pe băieți și s-a speriat:
-Vai, ce s-a întâmplat? Iar ați pățit necazul? Ați venit aici și-acum câteva zile!
-Dorim un alt” pardesiu”; tot de stejar să fie!
-Aveți măsurile?
-Da, au răspuns verii mei.
-Măsurile decedatului?
Vecina, senină și pusă pe șotii, spunse râzând, ridicând mâna:
-Eu sunt mortul!
Vânzătorul a înlemnit. Credea că e o glumă. Nu i se mai întâmplase un asemenea lucru până atunci.
Tanti Smaranda îi plătește „pardesiul” preferat, apoi, ca și cum ar fi uitat ceva, intervine iar:
-Stai așa, tinere, l-am plătit, dar… nu l-am probat!
-Cum?!
-Se vede că ești tânăr; marfa trebuie încercată!
Individul s-a cam schimbat la față, auzind-o. Nu se aștepta la o așa replică.
Femeia l-a „probat” imediat, totuși, nu părea mulțumită. Nu stătea comod acolo. Trebuia să-i facă „pardesiului” mici modificări, fiindcă „haina” îi plăcea tare mult și nu o putea pierde. Alergase într-un suflet să o vadă și ar fi fost o adevărată tragedie dacă nu ar mai fi găsit-o. Ce înseamnă să fii în pas cu moda…!
Tânărul nu a scăpat ușor de clienta „neobișnuită”:
-Dar crucea nu mi-o dai? Era s-o uit! Aș fi venit oricum înapoi, nu te speria!
-Vreți și cruce?!
-Da, dragă, iau tot trusoul! Ce te miri?
Bietul om, coșmarul nu i se mai termina!
Tanti Smaranda și-a pus liniștită crucea în spate. Vizibil marcat, înainte de-a ieși din magazin, vânzătorul și-a adunat puterile, strigându-i:
-Doamnă, vă doresc să nu vă mai placă nici acesta în curând, ca să veniți să luați un nou model!
Însă ea îi răspunse cu satisfacție:
-Nu, mulțumesc, pe acesta nu-l mai dau; îmi place prea mult!
Iar când a ajuns pe strada unde locuia, a început să danseze cu crucea în spate. Așa sfida ea moartea.
O vecină, speriată, o vede și o întreabă:
-Doamne, ori a murit domnul Vili?
-Nu, dragă, n-am eu norocul ăsta!
Nenea Vili, sau „Pantera roz”, cum îi mai spuneam noi soțului său, era un om foarte înalt, să fi avut vreo doi metri, care mergea încet și apăsat. Cred că purta cel mai mare număr la pantofi, de aceea își și făcea încălțămintea la comandă. Tanti Maca era de statură medie, iar „pardesiele” cumpărate erau cu dedicație, doar pentru ea, deci, nu prea mari. De aceea, într-o zi, vecina noastră s-a gândit că trebuia să clarifice o altă problemă, cu care se confrunta de ceva timp. Problema acelui: „care dintre noi moare, eu plec la țară!”
Așa că, i se adresează celui de-al doilea soț – primul îi murise:
-Vili, care dintre noi moare, îți tai picioarele. Tu nu încapi în niciun sicriu. Știi că lumea nu se uită la picioarele mortului, dragă, ci, la cap! Nu te supăra!
Nenea Vili, calm din fire, nu voia să o supere pe năstrușnica noastră vecină și era de acord cu tot ceea ce spunea:
-Cum zici tu, Anda! Cum zici tu!
Noi ne amuzam când îi auzeam vorbind despre asemenea lucruri. Ni-l și imaginam pe nenea Vili în acea ipostază. Vai, ce romantic!
Într-o dimineață, tanti Smaranda vine la soțul meu, rugându-l să ia o ruletă și să o urmeze, deoarece avea ceva de măsurat. Ajuns în fața casei, soțul meu s-a schimbat la față: pe trepte trona un sicriu!
Observându-i ezitarea, vecina îl încurajă să măsoare noua achiziție. Doar că el nu s-a conformat, ci, a întrebat-o curios:
-Dar pe ăsta de ce l-ai mai cumpărat?
Vecina răspunse:
-E de stejar, are un lac mai bun și mânere aurii!
-Asta e explicația? Mânere aurii… Doamne!
După numai câteva minute, se auzi soneria. Tanti Smaranda, curioasă, se duse repede să deschidă. În fața porții se afla un bărbat agitat, roșu la față, cu o cruce în spate. Când o văzu, îi zise:
-Doamnă, bine că v-am găsit! Ați uitat să luați crucea, și-am alergat după mașină, să v-o aduc!
Vecina, foarte liniștită, îi răspunse:
-Vai, dragă, dar nu era nicio grabă! Veneam eu după ea zilele următoare; cum să uit de cruce?
Omul se închină, aruncă un: „Nu mai înțeleg nimic!”, apoi ieși mai confuz decât intrase.
Nenea Vili a plecat primul la cele veșnice, dar, vorba soției: „A scăpat, norocosul!”
Nu i-a tăiat picioarele, deși l-a înghesuit atât de bine într-un „pardesiu”, încât ne era teamă că, dintr-o clipă-n alta, se va prăbuși cu totul. Oricum, nenea Vili nu ar fi avut nimic împotrivă nici dacă i-ar fi tăiat picioarele.

Într-o zi, vecina mă roagă să-i aduc din magazie un borcan mai mare. Ajunsă acolo, m-am urcat pe un scaun, sprijinindu-mă cu mâna stângă de ceva. M-am speriat îngrozitor: dădusem de un sicriu! Schimb mâna, dau de un altul! Iau borcanul repede și cobor.
-Ce e, fato? Te-ai speriat? Stai liniștită, nu mă omoară! Le mai las acolo sus, pentru că țin fasolea în ele.
În altă zi, mă roagă să-i măsor ceva în magazie. Nu știam despre ce-ar fi fost vorba. Lumina era aprinsă, ușa deschisă, faimosul sicriu… pe masă!
-Te rog să-l măsori… vreau să-i mai fac niște modificări.
-Cred că glumești!
Am luat-o la fugă de frică. Auzi, să-l măsor!
Apoi, trecut ceva timp, mă cheamă iar. Era foarte supărată. Ce credeți că i se întâmplase? Făcuse o nouă achiziție, din colecția toamnă-iarnă, totuși, nici atunci nu era mulțumită! Ca de obicei…
Când am auzit-o iar că nu-i plăcea, m-am gândit să-i vin în ajutor:
-Stai liniștită! Poate prinzi o superofertă și iei un bax! Așa, vom rezolva problema!
Vecina a izbucnit în râs:
-Hai că mi-ai zis-o de data asta!
Se știe că, odată cu trecerea timpului, rămânem cu amintirile. De aceea, preferăm pozele.
Iar tanti Smaranda se hotărăște, într-o zi, să cheme un fotograf din cartier, să-i facă poze. Vorba ceea: „De-ar ști omul ce-ar păți, / Dinainte s-ar păzi!”.
Până aici, nimic neobișnuit, s-ar crede, dar… chiar așa să fie?
Am văzut-o pe vecină că, de vreo două zile, se pregătea intens pentru acele poze, fără să știu ce punea la cale.
Și-a îmbrăcat costumul elegant, cel cu care mergea la biserică, pălăria, pantofii, a rupt un braț de flori din grădină – credeam că vrea să le pună într-o vază, și-a așternut pânza aceea albă din interiorul sicriului pe pat, în jur a împrăștiat buchetul, apoi s-a așezat cu mâinile pe piept. Iar de-acolo, zâmbea. Voia să știe cum îi stă moartă. Curiozitate feminină!
Vă imaginați cum a reacționat bietul fotograf? I-a făcut câteva poze și voia să plece, dar tanti Smaranda a ridicat mâna, făcându-i semn să vină mai aproape.
Fotograful a leșinat. Nimeni nu-i mai ceruse așa ceva! De-o eternitate făcea fotografii, dar nu i se mai întâmplase un asemenea lucru!
Săracul, a căzut la pat de-atunci, fotografiile vecinei fiind ultimele pe care le-a mai făcut vreodată!
Acum, îmi aduc aminte și de ziua în care l-a chemat pe preot la ea acasă, să o spovedească. Eram de față când s-a întâmplat totul. Îi zise:
-Părinte, bine c-ai venit, pentru că trebuie să afli adevărul! Preotul trebuie să afle tot. Vecinii mei – se referea la noi, sunt niște oameni răi! Îți zic sincer.
-Nu cred așa ceva, răspunse el.
-Să mă crezi! Să-ți spun ce-mi fac… mai ales dumneaei.
Arătase spre mine.
-De câte ori mi-e rău, ba cheamă salvarea, ba medicul. Nu mă lasă să mor. Ce, vor să fiu nemuritoare? Am o vârstă, gata! Lăsați-mă să mor!
-Ah, asemenea vecini mi-aș dori și eu, doamna Popescu! răspunse părintele.
Așa era vecina noastră… veselă și spirituală!
Și știți ce ar fi făcut în timpul pandemiei? Sunt convinsă că și-ar fi schimbat din nou garderoba: un „pardesiu” din lemn de mahon… Numai așa, ca să sfideze moartea! Fiindcă gustul omului nu se discută!
Cred că acum ne privește de sus, zâmbind. Îi plăcea să spună că: Dumnezeu hotărăște câtă ață are omul pe mosor! Avea dreptate…

sursă foto: pixabay

Articole asemănătoare

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *