Potecile copilăriei mele

Într-o zi, Copilăria mea a plecat la plimbare. Avea un dor de iarnă, de vară și de Pucioasa, județul Dâmbovița! Un oraș frumos din Subcarpații Munteniei, pe cursul superior al râului Ialomița, la 20 de kilometri de Târgoviște, unde obișnuiam să merg în orice anotimp. Amintirea acelui oraș nu s-a stins nici când am devenit adult, doar că azi, e-atâta liniște acolo!
Mă aștepta mereu o casă suită într-un vârf de deal, înconjurată de verdeață și de pomi fructiferi.
Primăvara, îmi zâmbeau de la poartă ghioceii, narcisele, trandafirii, zambilele, mamaie și tataie.
Vara, mă întâmpinau căpițele de fân, cireșele coapte și-o culme de deal înverzit.
Toamna, fugeam la școală, lăsând în urmă frunzele arămii ale copacilor, perele, merele, gutuile, iar iarna… iarna mă întorceam repede, că trebuia să tăiem porcul și nu aveam răbdare. Pentru asta, mamaie îmi chema verii ca ajutor, și nu eram deloc puțini.
Când ne vedea, Copilăria râdea, iar noi eram tare fericiți.
Așteptam cu îngăduință vacanța de iarnă; singurul lucru pe care îl voiam era o bucată mare de șorici și bunătățile de la afumătoare. În spatele curții, tataie instalase un loc special pentru afumat carnea de porc.
De obicei, masa de Crăciun era plină, iar nerăbdarea mă făcea să dau atacul mai devreme. Un atac vizibil! Nu mă certa nimeni. Se știa că tot acolo ajung să înjumătățesc carnea afumată, costițele, șunca și cârnăciorii. În ziua sacrificării porcului, singurii care rămâneau întregi erau cârnații; ei mergeau la afumătoare cruzi. Șunca era cea mai bună; puteam să caut în tot satul, ca a bunicilor mei, nu aș fi găsit. Azi, mi-e dor de șunca lor… o mai primesc de la fratele mamei, bună și ea, că doar păstrează tradiția.
Cu sania fugeam pe toate dealurile din preajmă. Gălăgia era cuvântul de ordine.
Foame? Nici cum! Haine ude? Daaa, schimbam vreo trei rânduri!
Să fim cuminți? Nu era voie! Să intrăm devreme în casă, când se întuneca? Nici vorbă!
Iernile, acum 40 de ani, erau ierni, zăpada se aduna uneori cât casa, și nu glumesc, făceam potecă prin curte, ca să putem ajunge la poartă. Iar cum locuiam în vârful dealului, de-acolo ne dădeam drumul cu sania. Uneori prindea așa viteză, că se rupea poarta și zburam în grădina de jos, tot pe-un deal; Valea Neagră îi spunea.
Rupându-se de-atâtea ori, cu timpul am învățat să o deschid, ca să finalez traseul pe primul deal; altfel aș fi ajuns prin sârma ghimpată ce păzea valea.
Ca să potolim elanul copilăresc, acoperișul devenea derdeluș: ne dădeam cu punga din vârful casei și aterizam în grămada de jos. Zâmbete, bucurie, undătură, uneori se mai vedea câte un căpșor dintre nămeți, dar aveam asistenți de zăpadă: fratele mamei!
Iarna… frumos anotimp pe-atunci, la Pucioasa! Alergam cu verii mei pe dealuri și mă căuta mamaie cu nuiaua. Mă găsea la neamuri, albă ca un om de zăpadă, udă până la oase! Ziua următoare, o luam de la capăt.
Uneori ajungeam până la stână, în vârful munților, după ce se coborau oile la iernat. Tataie le ducea, noi verificam brânza, ieslea și laptele. Direct de la sursă.
Căutările erau în toi: Unde sunt copii? Unde e Năiță? Pe dealurile pline de zăpadă!
Tataie mă întreba adesea:
-Unde umbli, Năiță?
Așa mă alinta, de la Nicoleta.
-Cu sania, tataie!
Un pic obraznică, aș spune azi, mi se părea normal să zburd pe unde vreau, fără să dau socoteală.
Într-o zi, eram în clasa a doua, bucuros că de la școală venisem direct acasă, fără să mă pierd cu sania și cu copiii pe vreun nu știu care deal, mă întrebă:
-Ce notă ai luat azi?
-Opt, tataie! îi răspunsei, fericită de isprava mea.
-Bravo, Năiță, hai în casă, că ți-a făcut mamaie masa! îmi zise, tare mândru și el de nepoata eminentă în năzbâtii.
-Facem pâine, tataie? îl întrebai, dornică să gust pâinea caldă, scoasă din cuptor.
-Facem, taică, facem, dar deseară, după ce termini temele!
Și mi-o spunea, doar ca să nu fug iar prin zăpadă.
De la el am învățat să fac pâine; o frământam împreună, apoi, doar așteptam să iasă din cuptor și o mâncam aburindă. Însă, până se cocea, necăjeam motanul portocaliu, care se ascundea, bietul de el, în firidă.
Iarna, când focul trosnea în sobă, jarul devenea un mister pentru mine. Îmi plăcea să mă joc cu vătraiul și să simt dogoarea lemnelor topite. Seara, căldura inunda camera. Mamaie tricota, noi, copiii, stăteam la gura sobei, tataie, la televizor. Alteori, eu citeam. Acolo am învățat să scriu și tot acolo mi-am petrecut mare parte din viață. Deși eram prințesa de la București, savuram bucuriile și frumusețea naturii, bunătatea oamenilor, ascultam sfaturile bătrânilor și respiram aerul curat.
A doua zi, fugeam din nou la joacă. Iar când aveam multe teme și puțin timp, îmi potolea mamaie zburdălnicia. Pe ea o ascultam, nu voiam să o supăr.
Copilăria este un fapt, o emoție, o amintire! Este bucuria care îți umple sufletul de fericire și de care îți amintești oricând, oricum. Este evocarea care îți aduce surâsul pe buze și care, uneori, îți stoarce o lacrimă de… fericire.
Dacă am putea să închidem ochii și să ne întoarcem în timp, în tărâmul acela mirific, fie doar pentru o secundă, ne-am umple sufletul de emoție, dar cum nu e posibil, rămânem fideli amintirilor. Celor în care jocurile și zâmbetele stau martore vremurilor trecute.
Poate azi, eu și Copilăria suntem două timpuri separate în prezent, însă vom rămâne, mereu, unite în amintiri. Copilăria mi-a fost împărțită în multe perioade și fiecare dintre ele a strâns sau a gonit oameni. Apoi, într-o zi, a plecat și ea, și nu s-a mai întors. Uneori o mai caut prin fotografii, prin amintiri, prin zâmbete. Nu-mi refuză nicio clipă să călătorim prin timpul de odinioară și de fiecare dată avem ce povesti, când stăm de vorbă la trecut.
Îmi dau seama că perioada a cărei amintire sufletul nu mi-o refuză a fost atunci, o perioadă a inocenței și a jocului. De aceea, când Copilăria mă strigă, îi răspund, lăsând copilul din mine să alerge nestingherit pe calea viselor de ieri…
Nu-i cenzurez niciun surâs, nicio bucurie, niciun gest. O las să-mi zâmbească!
Iar ea-mi zâmbește, fără să stea prea mult pe gânduri…

sursă foto: pixabay

Articole asemănătoare

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

  1. Oh, ce frumos ! Imi aduce aminte de vremurile copilariei mele, cu mici detalii diferite. 🙂.
    Multumim pentru ocazia intoarcerii in timp . Radu Stefan