Reflecții blânde 30+

Nu-i ușor să fii femeie trecută de 30 de ani în ziua de azi…
Sufăr de criza vârstei la fiecare aniversare, drept urmare, săptămâna trecută am vrut să-mi dau demisia de trei ori.
Prima dată, Luni, nu am reușit să o duc la capăt, căci mi-a amintit dragul de soț că avem rată la bancă și că ”It aint’paying herself, baby!”
A doua oară, Miercuri, am fost mai aproape, dacă nu-mi venea factura de gaz, cu fundă roșie și semi-infarct bonus.
A treia oară, Joi, era redactată pe jumătate, când mi-am dat seama că sunt reduceri la mall, în weekend.
Poate a patra oară va fi cu noroc sau, poate, între timp, ajung la pensie!
Pensie… pensionar în România… Cel mai urât e să îmbătrânești, să ai rate și să descoperi că și banii sunt puțini!
Pe lângă asta, e și mai urât să simți că ești beteag, că te înțeapă în zone în care ești prea tânăr să știi ce e acolo. Așa, cauți repede pe Google, ca să afli apoi că ar exista două cauze: ți-e fierea compromisă și, gata, trebe scoasă! Sau că ai o mini tumoare, pentru care e musai să îți faci câțiva markeri endocrini. Pe bani, că pe astea nu le decontează CAS-ul.
Astfel, te afli într-o cumpănă extraordinară, fiindcă trebuie să alegi pe ce dai 300 de lei: pe un control și o ecografie la fiere sau pe niște analize de sânge?
Hm, credeai că e greu să alegi între berea la halbă și cea la sticlă? Bun venit în zona 30+!

Când eram mică, asemenea oricărui copil de la oraș, îmi petreceam vacanțele la țară, pe capul și mustața bunicului și a mătușilor sătule de figurile și de lenea mea.
Terminasem clasa a cincea și trebuia să mă comport ca o ”donșoară”, cu bufeuri și rochițe, să am vocabular, să renunț la agrafele cu căpșuni și să nu mă mai fugăresc prin curte cu cloștele.
Doar că viteza de creștere intelectuală și psihică diferă de la un individ la altul.
Era într-o zi de joi, pe caniculă, pe la două ale amiezii. Veri mei dormeau duși, în camerele de pe pimniță, iar eu aveam insomnii adolescentine.
Mi-am luat șlapii cu scai în picioare și am coborât în sat, hotărâtă să intru la bibliotecă, unde doamna preoteasă mi-ar fi sugerat cea mai interesantă carte cu Povești nemuritoare, volumul VII, gen de care eram obsedată în secret.
Intrată în bibliotecă, m-a trăsnit mirosul grozav de cărți vechi și de mucegai nobil; eram în transă, deja mă vedeam cu bale la colțul gurii, cu cartea pe piept, adormită, visând la ceva prinți pe cai musculoși, care fură morcovi fermecați din grădina zmeilor, s-o sature pe mezina prințesă de vitamine.
-Cu ce să te ajut, hei? îmi zise o voce de băiat-bărbat.
What the f… Era fiul cel mare al popii Emil, pesemne preoteasa se afla la sapă de mălai.
Am roșit instant. Cum să-i fi cerut lui un volum de Povești nemuritoare, când mă dădeam domnișoară emancipată, de oraș?
Însă n-a durat mult, ca să scot pe gură cea mai tâmpită replică a epocii mele:
-Dă-mi o carte cu război și soldați!
Ups, ce-ai făcut, Bobiță?!
Și pleacă pruncu’ popii în spate și-mi aduce o carte cu copertă portocalie, pe care zise el că ar fi citit-o și că era grozavă: Temerarii!
Am luat cartea, și tot drumul până acasă am boscorodit.
Nici măcar n-am răsfoit-o. Doar am ținut-o trei zile, ca să creadă că aș fi citit-o…

Am aflat de la știri că românii, într-un procent grosier, sunt analfabeți. Nimic nou până aici. Ai crede: ”ok, nu-i musai să pricep totul despre trompa lui Eustachio sau despre indianca lui Eliade”, însă când constați că analfabetismul înseamnă și ”a nu ști citi”, chiar e groasă. Că altfel, nu reușesc să-mi explic de ce nu reușiți citi zecile de anunțuri postate pe cabinele de probă din mall, care spun clar: ”Nu lăsați hainele în cabine!”
Apoi, aveți pretenția ca fiii voștri să ia 10 la Bac…

Dacă tot vorbim despre ele, marketing-ul hainelor s-a născut la țară.
Într-o seară, stăteau Ciobi cu Costică pe treptele Căminului Cultural, îmbrăcați în tricouri din alea albastre, de la treningurile de second hand, din război.
Astfel, unul dintre ei a luat creionul de tâmplărie a lui tac-su și i-a scris pe piept ”sport”. Apoi, celălalt, ca să fie și mai șmecher, i-a scris ”super sport”.
Și uite-așa s-au inventat tricourile cu mesaje tâmpite, care dăinuie și azi. Dintre cele celebre: ”cool”, ”london”, ”no stress”, ”dinamo” sau ”original”.

Pentru o persoană semi-dependentă de shoppingul online, viața e foarte interesantă, însă extrem de confuză.
Zilele trecute mi-am comandat niște lentile de contact și un aparat de făcut goffre-n pătrățele, pe un site oarecare. După achiziționarea propriu-zisă, cu confirmarea plății, mă aflu aici, la trei zile după incident, timp în care, pe oricare site intru, văd doar ochi colorați și goffre.
Acum, întreb: măi, algoritm ads, sau ce rulați când mă urmăriți, nu v-ați gândit să folosiți în programare și un șir cu o fărâmă de logică?
Nu de alta, dar după ce am achitat efectiv un produs, de ce aș mai vrea să-l văd obsesiv, oriunde mă uit? Să mă simt vinovată pentru alegerea făcută? Să simt că un aparat de preparat goffre nu e suficient, de aceea ar trebui să îmi mai cumpăr alte trei?
Nu e că am cumpărat o bere, ca să simt că ar mai merge una.

Cel mai mult pe lumea asta îmi plac oamenii care, la coadă la supermarket, stau foarte aproape în spatele meu, ba chiar mă ating suav cu căruciorul sau cu respirația. Vă ador și vă ”respect”! Țin să mărturisesc că, de multe ori, mă duc la magazin și, chiar dacă nu am nimic de cumpărat, iau o gumă și stau la rând, să vă aștept.

Tocmai ce ieșisem să-mi cumpăr pastile pentru țânțari, când mi-am dat seama că pe stradă circulă doar tinere de cel mult 23 de ani, cu fustițe și teniși, cu sâni mici, amplasați sus, cu telefoane la mână și cu mare chef de viață.
Unde sunteți, măi, femeilor din generația mea? V-ați lipit de aragaz, ca tocănița de tepșe? Tot faceți copii, îi creșteți un pic, pe urmă o luați de la capăt? Apoi, mi-am dat seama că sunteți la serviciu, la făcut zacuscă, de lecio și ciurigăi, mereu ocupate, mereu pe fugă…

Nu mai puneți ulei în cratița în care fierb macaroanele. Doar apă și sare, vă rog!

Articole asemănătoare

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *