Să auzi lacrima când cade

Privește această lebădă, ca un vis de zăpadă, ca o surpriza de iarnă! O blândețe diafană, fragilă, o formă de solitudine albă, îmbrăcată în suspine.
Își rotește verdele tandru al ochilor, dar nimeni nu-i cunoaște inima frântă, încălzită doar de aripi. Îi auzi lacrima când cade?
Lumea nu a fost la fel de caldă, atunci când i-a crestat rănile plânse.
Cum ar putea să se usuce în ploaie? Cum să ascundă durerea? A experimentat-o de atâtea ori în interiorul acestei lumi! Ea, născută într-un alt timp. Totul a existat înaintea dorințelor inimii sale. Dorințele-i simple, ca o respirație adâncă.
Lebăda se retrage sub pelerina brodată a cerului, odihnindu-și capul de iasomie ninsă în ospitalitatea ramurilor de salcie. Visează în fereastra lacului, iar visele îi umezesc ochii.
Între lumi, este o clipă, în iubire, atâta distanță!
O mie de nopți și o mie de dimineți a protejat cu aripile bătăile inimii secrete. Ar vrea să ia lumea în brațe, cu un dor intens, cu o blândețe dulce.
Dacă nu trebuia să cunoască imensitatea, de ce aripile i-au fost permise?
Atât de multe lupte în interiorul ei… Cum să tacă, când inima vorbește?
Lacrimile îi inundă sufletul și își face o promisiune: să se vindece de durere, să-i dea drumul, să lupte pentru a-și păstra viața!
Își leagă dorințele cu emoții și nu își pierde speranța. Este gata de călătorie.
Se gândește la magnolii, la grădini impregnate de soare, iar inima îi înmugurește, vorbind în limbajul ochilor.
Stelele stau braț la braț, într-o liniște moale. Atâtea milenii fără cuvinte…
Doar privindu-se, simte că o încălzește dragostea. Nu de lac, ci de lumina astrelor îngenunchiate.
Ochii ei, atât de verzi, atât de dulci, nu se pot sătura de stele, iar acestea devin aripi, când lacrima sa cade.
Vrea să se ridice în căutarea miracolului, să traverseze lumea acolo unde visele nu se vând. Și timpul pune sunetul dragostei în sunetul aripilor sale.
Simte dorința de a se răsfăța, iubindu-se ca un mugur cu drept la primăvară. Stelele fac scară către cer, și lebăda își întinde aripile, cu speranța agățată de ele.
Un strigăt de suflet, o pasiune intensă… să ardă trecutul, să se nască din nou. Să regăsească atât cât a pierdut.
Știe că aripile nu se tem de cuvinte. Știe că sufletele libere nu aparțin oricărei lumi.
Se ridică, lăsând să-i cadă rănile în flori de cireș. Frumusețea-i strălucește!
O ultimă privire, aruncată lacului.
Strigă, se ridică, zboară. Iar vocea i se aude-n vânt:
Îmi iubesc aripile!

Căci fără aripi, visăm degeaba să zburăm…

sursă foto: Pinterest

Articole asemănătoare

Continuare…

Liniște, ploaie, galben, doi, apoi unul,cuvinte, gânduri, drumuri, sfârșituri,vânturi, aripi, strigăte, ferestre, valuri, nisipuri,techile, râsete, lacrimi, speranțe, vieți, începuturi,cărări, umblete, pași, priviri, săruturi, ceruri,ape, sărate,…

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *