Șorțul de bucătărie

Sunt obiecte pe care le ținem în casă mulți ani, dar pe care nu le folosim niciodată, știm că acolo o să rămână, pe fundul unui sertar cu lucruri neutilizate și de care nu reușim să ne descotorosim pentru că sunt îmbibate în amintiri. Poate încă mai miros a oamenii care ni le-au dăruit, sau poate doar ne amăgim. Până la urmă, emoția pe care ne-o transmit contează. Zilele trecute, făcând curat prin niște sertare în bucătărie, am dat de un sorț. Îl aveam de ani buni în casă, nu l-am folosit niciodată, dar nici nu m-am îndurat să-l pun în sacul cu haine pentru Caritas. Vederea lui mi-a provocat nostalgii și m-a plimbat printr-o miriadă de amintiri. Parcă mi s-a derulat un film în fața ochilor.

La mine la țară, toate femeile purtau șorț peste hainele de toată ziua. Cele mai tinere îl purtau doar când găteau, dar femeile înaintate în vârstă îl purtau mereu. Când se trezeau, își puneau șorțul și-l mai dădeau jos seara, când se pregăteau de culcare. Pe bunicile mele mi le amintesc mereu cu șorțul pus. Într-o zi, am întrebat-o pe una dintre ele de ce nu și-l dă jos, așa cum vedeam că făcea mama după ce termina de gătit.

„M-am învățat așa, maică, de când eram mică și o vedeam pe mama. Lumea era săracă, nu avea haine, încălțăminte. Mama mea avea două rochițe de vară și două de iarnă. Ca să nu le murdărească, își punea șorțul dinainte, că era mai ușor de spălat, dar rochițele se consumau și nu aveau din ce să-și facă altele. Când am crescut și am fost bună de stat pe lângă oale și foc, de frământat pâinea și jumulit găina, mi-a făcut mama și mie un șorț. Umblam cu el toată ziua, ca să nu murdăresc rochița, că trebuia să o păstrez bine, să o mai poarte și soră-mea, când mie mi-ar fi rămas mică. Până când dădea gerul, umblam în picioarele goale, că nu aveau părinții bani să ne cumpere încălțăminte la toți. Iarna ieșeam pe rând din casă, cu aceeași saboți de lemn, trecuți de la unul la altul. Și când diferența dintre frați era de trei-patru ani, cel mic înota în ei.”

Șorțul devenise pentru bunicile mele cea mai versatilă îmbrăcăminte. Le păstra rochia curată, cu el se ajutau să scoată pâinea fierbinte din vatră, să ia oala încinsă de pe foc, să adune ouăle din cuibar, în el luau cartofii din beci și ceapa din pod, sub el ascundeau o gogoașă sau o plăcintă care să ne bucure pe noi, nepoții, în el culegeau strugurii pe care aveau să-i împartă celor adormiți, lemnele din șopru, de pus pe foc în soba de teracotă sau pe plita pe care fierbea mereu câte o oală cu bunătăți, cu el ne ștergeau lacrimile când ne juleam genunchii, gura când ne mozoleam cu magiun sau cu untura întinsă pe un codru de pâine. Sub sorțul bunicilor ne jucam de-a spoveditul, asa cum văzusem că făceau ele când mergeau la biserică și îngenuncheau sub patrafirul preotului. Sub promisiunea unui pumn de caramele, a unei gogoși sau a unei pungi de pufuleți, „goleam sacul” și ne spuneam toate „păcatele”.

Șorțul, acel petec mare de stofă, înflorat la tinerețe sau cernit la bătrânețe, când viața trecuse și stătea să părăsească femeile muncite, era o emblemă a acelor ani. Pentru mine, păstrează încă în poala lui amintirile cu bunici, anotimpuri, copilărie, veri toride și ierni ninse, pline de povești la gura sobei.

Articole asemănătoare

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *