Străinul din mine

Dimineața se simțea în subțirimea somnului. Foșneala sufletului nu-l lăsa să mai doarmă, căci piticii nopții săpau adânc în calcarul sufletului, deschizând ușile trecutului. Acolo, la temelia lui, viața așternuse filele calendarului consumate de prea multe ori în van.
Iubise ca-n povești, lăsat pradă trăirilor ce-i însuflețise existența. Nu știuse decât să ardă toate etapele vieții, de parcă fiecare nouă zi părea lipsită de certitudini.
Se certa în gând… De la o vreme, neliniștile nu-i dădeau pace, oglinzile trecutului fiindu-i când încețoșate, când deformate de ecoul trăirilor.
Ce poți spune când nu-ți simți sufletul împlinit? Când tot ce iubeai odată trosnește-n focul timpului?
Timpul… Ce-l mai julise! Partea de adevăr nici nu mai conta; sarabanda întâmplărilor nega mereu logica vieții: aceea de a vrea fericirea, indiferent de procesele conștiinței.
Zâmbi cu drag… Încă nu se decise dacă să deschidă ochii, și să caute aroma cafelei încă neurnite din lipsa fondurilor de energie, ori să-și continue periplul gândurilor.
Ce dilemă, plină de tâlc…!
Un cârcel părea că-i dă târcoale. Asta mai lipsea, să-i strice murmurul gândurilor.
Cu fiecare respirație, conștiința faptului că-n vene-i curge viață începu să-l încarce cu energie. Sufletul, cheia de contact, îl mângâia în gând, recunoscător Celui de Sus pentru focul din el. Nu știa să se miște în ritmul ralanti; relațiile, pasagere sau nu, îl tatuau ca pe-o piesa pirogravată, trecută prin conflagrații mondiale.
Spirala timpului e un vârtej nebun, lipsit de logica oricărui discurs inspirațional al vieții, iar destinul, cea mai frumoasă poveste în care poți juca roluri diferite: iubești, alungi, părăsești, jelești, detești, dorești, gândești, primești, dăruiești… ! Troia fiecărui suflet nu e o cetate-n sine, fiindcă ideea de izbăvire ne mână ca-ntr-o transă în care iubirea pare restantă…
Își umezi buzele cu limba, privind cu ochii minții la femeia de lângă el. Emoția îl invadă brusc și cu greu își stăpâni lacrimile fericite. Realiză faptul că respirația sa liniștită, profundă, îl însoțise pe tot parcursul procesului de autocunoaștere. Momentul vindecării de sine începuse cu prezența ei în viața lui. Timpul estompase firul epic al poveștii lor, încărcat de emoția trăirilor.
O iubea… și simțea că viața lui nu mai putea continua fără de ea. Maria lui, atât de specială, fusese și va rămâne darul cu care încercase să se obișnuiască. Alergase uneori ca un alienat, să o alipească sufletului lui, ca apoi, să constate cu uimire că nu din exterior trebuia înțeleasă „întâmplarea”. De fapt, simțea că o întâlnise în alte vieți, că femeia minunată îi crescuse din interior, în timp ce anii secați de lipsa iubirii se lăsaseră răzbunați de prezentul întâmplărilor.
Își mângâie inconștient barba, cu ochii încă închiși. Viața-l încercase ca pe un condamnat la galere, însă învățase un lucru important: să nu renunțe! Să creadă, să viseze, să spere! Iar el, în lumea aceea, asaltată de vulgul erorilor umane, se străduise să-și țină sufletul curat…
Acum, chiar plângea de-a binelea; lacrimile-i curgeau fără control… Iubea să o iubească, o răsfăța în gânduri, arătându-i mereu prețuirea. Ea nu se rușina de gesturile sale tandre, ci i le primea în dar, apoi îi dăruia tot ce era în stare să ofere o femeie.
Și-atunci, de unde această neliniște a dimineții?
… Există dimineți care pleacă la drum, având în ADN-ul lor tot ce timpul a adunat din noi. Cu ele se sădesc, apoi, semințele trecerii noastre.
Lui îi plăcea să scrie, dar încă nu-și găsise echilibrul care să-i aștearnă liniștea interioară. Iar fără liniștea aceea, nu-și putea articula trăirile.
Dar, acum, avea toate motivele să se simtă fericit, iar fericirea vindeca tot, nu?
Inclusiv cicatricile timpului…

Străinul din mine, copilul matur, lipsit de lipsa grijilor, nu trebuia să învețe decât să fie fericit. Fiindcă, la urma urmei, și fericirea e un lucru care se învață a fi trăit…

sursă foto: pixabay

Articole asemănătoare

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *