Zori de zi

sursa foto: teahub

Universul cel mare era în plină pandemie, iar micul univers al Zoricăi stagna plictisitor și păgubos din această pricină. 

– Fată, da’ cu aia cum fac, cum ajung la ea? Să-i trimit o cerere de prietenie?

– Nee, fii și tu strategică.

– Hî?

– Fă-i nițică curte-ntâi.

– Ia-mă ușor și feminin.

– Nu fi toantă. Dă-te pe lângă ea, îi dai câteva laicuri, așa, de bună ziua, apoi bagi inimioare la greu și începi să comentezi.

– Și ce să-i zic?

– Te prinzi din mers. Că e superbă, că scrie minunat, că are dreptate, le mai schimbi între ele.

– Aha.

– Da. Și apoi cererea.

– Gata, am înțeles.

Zorica îi mulțumi Miluței cu un pachețel de mini-tarte, să ducă acasă copiilor, și se puse pe lucru. 

Era întreprinzătoare din fire și se descurcase în sat cu afaceri mărunte pân-atunci, dar bunăstarea înțărcase și trebuia să se adapteze. După niște cursuri online gratis, a căror denumire sofisticată n-o reținuse, pentru că tratau toate același lucru, succesul, își făcuse cont pe facebook, unde pricepuse că e cel mai simplu să îl acceadă, și urmărea acerb câteva persoane influente.

Avea deocamdată puțini „prieteni”, că vecinii și cunoștințele ei n-aveau timp de „prostii” sau vorbeau cu rudele lor și închideau tehnologia, „să nu consume”. Dând din mâini a lehamite, trimise, așadar, cereri în stânga și-n dreapta, peste tot în lume, cu speranță, să-și facă o bază. Aprecia și adora de dimineața până seara pe toată lumea din jur și, vorba Miluței, prinse avânt și la comentarii. Prefera floricelele și steluțele multicolore, dar pe ici, pe colo scria și cuvinte admirative, uneori luându-le cu copy-paste de la alții, că văzuse ea că nu conta. 

Dădu follow câtorva persoane, ca să le prindă stilul și interacțiunea cu ceilalți și astfel învăță, fără cursuri de data asta, și că nu e bine să aibă o părere a ei sau să intervină în controverse, indiferent de subiect, iar în scurt timp își luă avânt pentru prima ei postare.

Scrise într-o dimineață un text poetic drăgălaș, cum văzuse ea că se poartă, despre niște muguri de pomi în lumina dimineții, și așteptă. Verifica din când în când, setă și laptopul cu sonor la notificări și abia spre prânz, din suta de prieteni, adună câteva laicuri. Restul era tăcere. 

O apucă furia. Apoi deznădejdea. Era sigură că nu scrisese rău. Însă, când se vedea ignorată, în timp ce, uite, țoapa cutare i-a scris la mulți ani hamsterului ei și-a primit sute de urări, cutare, la fel, tot urări unei rude care nici n-avea cont, că nu-i era numele înnegrit, și, tot așa, succes teribil… 

Unde greșise, în debutul ei pe facebook?

– Miluță, n-am făcut nimic, își sună ea spre seară prietena, foarte dezamăgită. Nu mă bagă nimeni în seamă.

– Stai, să deschid, să văz ce-ai făcut, nu te impacienta, o calmă amica ei.

Cinci minute mai târziu, o sună aceasta:

– Păi bine, fată, ce făcuși? Tu pui postare fără poză?? Normal că nu se uită lumea la tine, cine crezi că stă să citească pe uscat. Bagă o poză!

– De unde să iau? 

– Du-te-n fundul curții și pozează prunu’ sau salcâmu’, ce naiba, Doamne iartă-mă, învățași la cursurile alea, că nu te-nțeleg! Sau ia de pe net…!

Zis și făcut. Parcurse întâi, tot online, sfaturi rapide de fotografiere, fără bani și ele, apoi se puse pe făcut poze în mediul ei înconjurător. Știa acum deja că pomii trebuie prinși în cadre în care să nu se vadă gardul nevopsit din spate, că animalele (slavă cerului, avea pisici și câini suficient cât pentru un album!) trebuie și ele să iasă în decoruri impecabile. Învăță ulterior să decupeze pozele și să le mărească sau micșoreze – mai precis își instalase niște progrămele care făceau acțiunile respective și postă din nou. În final, găsi și aplicații care puneau rame și sclipici și se reapucă de lucru.

Rezultatele muncii ei, de data asta, deveniseră vizibile. Era apreciată cum se cuvine și începuseră să curgă multe cereri de prietenie, pe care le aproba cum veneau, fără selecție. 

Apoi prinse curaj și, cu câteva poze cu pisicile ei, își făcu în scurt timp o clientelă oarecare, dar constantă, de saluturi matinale sau nocturne.

Nu-i uită între timp nici pe cei pe care-i urmărea și continuă să-i susțină, mizând cândva pe feedback. Reținuse și unele expresii mai uzitate, cu care n-avea cum să dea greș, și le manevra între ele, combinându-le și schimbând genul, după caz.

Devenind mai sigură pe ea și lucrând acum pe două planuri, la pagina ei și la cele pe care le susținea prin comentarii, Zorica se gândi ce-ar fi să le combine. Așa intră, cu brio, și în era tag-urilor. Distribuia postările influencer-ilor momentani sau extrăgea paragrafe din ele, le înzorzona și îi tăguia la distribuire. Mulțumirile acestora erau prilej de sărbătoare.

Când prima ei postare, cu o poezie, fu distribuită la rândul ei, se îmbătă. Nu cu băutură, că-i trebuia cap limpede, ci cu succesul întrevăzut. Prinse un curaj enorm și nimic n-o mai putea opri. Devenită „Zori de Zi” între timp, cu o poză de profil furată și șlefuită bine, să semene cât de cât cu originalul, făcu cerere de intrare în toate grupurile creatoare și-și postă creațiile cu poze peste tot și le aprecie pe ale tuturor, într-un iureș nebun.

Sigur, se mai enerva din când în când și se plângea Miluței:

– Ete, a naibii, aia, am umplut-o de laicuri și „minunat” și n-am văzut nimic în schimb, sclifosită mai e! Sau ăla, ce imbecil, eu îl laud și el mă laudă-napoi pe mess, nesimțitu’, parcă mie asta-mi trebuie.

Cu cei de pe messenger nu prea știu ce să facă din prima clipă, abordările fiind foarte diferite, dar se dumiri repede, că fusese curtată la vremea ei, când oamenii mai umblau liberi prin lume, și îi categorisi în câteva ramuri mari, răspunzându-le ca atare. De amor virtual nu era interesată deloc, fiind o fire practică și dându-și seama că, și de n-ar fi căsătoriți, n-ar veni ei de la capătul lumii, unde spuneau că stau, în satul ei, s-o iubească fizic pe ea. Nu-i ignora decât pe bădărani, pe ceilalți întreținându-i la niște limite cât să nu le piardă susținerea integrală. Și, înainte de a bloca pe cineva, căci ajunsese și la percepția utilității block-ului, se documenta bine asupra persoanei respective, să nu fie cine știe cine, să facă vreo nefăcută.

Ce să mai, reușise. Ajunsese la cinci mii de prieteni, interacționa non-stop, era distribuită și lăudată și reușise chiar, printre lecțiile de viață pe care le dădea și poezioarele frumos colorate, să plaseze și din produsele cosmetice – și nu numai – pe care le vânduse înainte. Avea din nou un venit minim asigurat și își împlinise și visul de a fi influencer.

Era perfectă. Din când în când făcea ședințe foto în decoruri idilice – slavă Domnului, avea de unde să le ia – pe care le retușa, pentru impact maxim. Iar subiectele îi veneau mănușă, prinzându-le regularitatea – azi un sfat dintr-o experiență în general inventată, mâine ceva religios, că dădea bine, poimâine o rețetă de bucătărie, o poezie încropită de ea sau virală, dar personificată, iar în weekend-uri – poze cu cafele și animale. Ba chiar își făcu și un fel de emblemă dintr-un pisic prins de prin curte, pe care-l boteză CatMan și care avea deja o galerie foto cum n-aveau, probabil, vedete reale.

Într-o zi, însă, căzu la pat. Brusc și grav. Atât de rău, că abia reuși, după o zi în care zăcuse, să ajungă la telefonul mobil și să sune doctorul din sat. Acesta ajunse și o găsi cuprinsă de frisoane, nereușind în primă fază să scoată de la ea nici măcar un nume – bâiguia întruna că ea e Zori de Zi. 

Locuia singură, într-o casă a unei mătuși care plecase prin lume, tot după un trai mai bun, ca tot omul, părinții ei rămânând în satul natal. Nu se apropiase de niciun vecin atât de mult încât să vină să vadă ce mai face dacă n-o vede o zi prin curte. Doar de Miluța se atașase – femeie măritată, cu copii, cu casa ei, dar mai dezghețată și cu destul umor. 

Pe ea o suna acum, ieșită din spital, unde o trimisese doctorul satului cu salvarea, neștiind ce să-i facă la fața locului. Era din nou acasă, după aproape o săptămână, întremată și oarecum schimbată. Simțise prețul vieții adevărate în ultimele zile. Dar cel mai mult îl simțise când, întoarsă în curtea ei, intră în camera de zi, unde își consumase ultimul an cu internetul.

Deschisese zâmbind laptopul și facebook-ul, pe care, neavând nevoie, nu și-l instalase și pe telefon. Se aștepta la o avalanșă de notificări și de mesaje din săptămâna în care lipsise. Doar avea cinci mii de prieteni. Erau, într-adevăr. Câteva mesaje de la amorezii perioadei respective, muribunde după neprimirea răspunsurilor așteptate. Și mai erau vreo două sute și ceva de notificări, din ziua în care se îmbolnăvise. Vreo cincizeci din a doua zi. Aproximativ zece – din a treia. Apoi nimic. Gol. Restul era din nou tăcere.

Din cinci mii de prieteni, nimeni n-o întrebase, pe nicio cale, ce s-a întâmplat cu ea.

Vru inițial să-și anunțe revenirea triumfală – textul bine făcut i se contura deja în minte. Oo, ce val de empatie virtuală ar fi stârnit…! Dar simți ceva pufos și mișcător pe la picioare și, ușor speriată, dădu cu ochii de CatMan, cam lihnit, care se mângâia în neștire de ea, torcând ca un tractoraș cu baterii proaspăt puse. 

Luă pisicul în brațe, închizând cu o lehamite nouă laptopul și luând telefonul, plin de mesajele Miluței din perioada spitalizării. Doar ea îi scrisese, întrebând-o disperată ce-a pățit și ce-i cu ea. 

– Hai, fată, vino pe la mine, că trăiesc, sunt una dintre învingătoarele care s-au întors acasă după virusul lu’ pește.

– Acuș ajung…

Glasul Miluței, ciudat, se-auzea de parcă era alături. Și chiar era, tocmai intra pe ușă cu telefonul la ureche – văzuse o mașină străină de sat și se prinsese imediat că de Zorica e vorba.

Cele două prietene stăteau acum bârfind cu o plăcere pierdută și regăsită la masa din bucătărie, unde, mâncând și torcând, torcând și mâncând, CatMan n-avea nevoie de influența nimănui pentru a-și manifesta iubirea felină.

Articole asemănătoare

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

  1. Unii chiar se „hrănesc” zilnic cu facebookul. Îl întind pe pâine…şi au iluzia că s-au săturat…se instaleazā inaniția!
    Extrem, extrem de real! Sau marca „Issa”!