Aplicațiile lui Procust

      Odată cu apariția Internetului, oamenii au început să perceapă diferit realitatea înconjurătoare. Numărul utilizatorilor de platforme și rețele sociale crește pe zi ce trece, iar în condițiile unei vieți digitalizate se face tot mai simțită nevoia de ideal. Accesând vreun site, te poți minuna de prezența unor chipuri perfecte, aproape ca ale eroilor din povești, cu trăsături nemaipomenite, cu obraji trași și buze exagerat de cărnoase. Atunci, fără prea multă meditație, îți poți da bine seama că acești indivizi își editează la nesfârșit fotografiile, pentru că își doresc cu dinadinsul să se autorealizeze și să ajungă vedete pe Internet: influenceri, bloggeri, pretinși specialiști într-un domeniu și așa mai departe.

      Așa după cum se arată într-un studiu, doar 29% dintre oameni își postează fotografiile pe rețele fără a le edita, iar 71% spun că nu-și pot imagina viața fără aplicațiile care le perfecționează chipul, le subțiază corpul și îi fac să arate fenomenal.

    Analizând cifrele de mai sus, am putea spune că oamenii au devenit dependenți de tipaje false, dar mai ales inexistente. Sute sau chiar mii de like-uri se adună la fotografiile excesiv editate și distribuite pe Internet, iar oamenii acceptă acest lucru ca fiind unul ordinar și sănătos de vreme ce utilizarea acestor aplicații de perfecționare le sporește încrederea în sine și totodată le favorizează imaginea în fața celorlalți „eroi”. Nevoia de ideal a oamenilor este atât de mare, încât aceștia recurg la acțiuni de modificare a fizicului prin mijloace digitale doar ca să arate impecabil și să fie apreciați de ceilalți utilizatori ai rețelelor.

     Fără doar și poate, dorința de a arăta mai bine este înțeleasă. Omul a avut mereu tendința de a se schimba, de a se afirma, de aceea și nevoia de perfecționare este cumva recunoscută. Aceasta își pierde însă din înțeles din momentul în care oamenii apelează la trucuri de câteva secunde, capabile să le modifice chipul până a nu-l mai recunoaște.

     În spatele acestui comportament persistă și dorința de a fi acceptați de către ceilalți, amplificată de teama de a fi respinși. Este o problemă psihologică căreia, de multe ori, specialiștii din domeniu îi găsesc cauzele ascunse chiar în primii ani de copilărie. Nu insist acum asupra resorturilor de ordin psihologic care impun moda deghizării în viața virtuală, dar doresc să îmi exprim îngrijorarea cu privire la valul generat de neacceptarea noastră așa cum suntem. Stabilirea unor etaloane în ceea ce privește aspectul fizic nu poate face altceva decât să atenteze la identitatea personală a fiecăruia dintre noi și să inducă o uniformizare a oamenilor.

      Mă uitam zilele trecute la profilurile de Facebook ale mai multor utilizatori și mă întrebam de ce aproape toți seamănă între ei. Aplicațiile noi de editare a fizionomiei i-au făcut pe mulți să se alăture unor șabloane arhicunoscute, exact ca în mitul lui Procust în care personajul principal aplica corecții macabre trecătorilor pentru a le modifica înălțimea astfel încât aceștia să se încadreze în dimensiunile patului său din metal. Această raportare la tipare prestabilite care domină mediul online mă duce cu gândul că am putea vorbi despre un fel de aplicații ale lui Procust care deformează oamenii, forțându-i să semene cu tipajele dezirabile.

      Dar ce se întâmplă atunci când oamenii ies din lumea virtuală și dau nas în nas cu realitatea? Cu fizicul neretușat, cu riduri sau coșuri puberale, cu tenul afectat de poluare și ars de soare, cu pori dilatați și cu buze mai mici și mai subțiri decât în fotografiile în care semănau leit cu Angelina Jolie?

     Așa sau altfel, cred că salvarea rezidă în acceptarea noastră și a celorlalți, dar mai ales în valorizarea a ceea ce sunt oamenii în general, nu însă a felului cum arată.

Autor: Vlada Tomescu

Articole asemănătoare

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *