Cât ne costă cultura?

Foto-simbol

      Avem bani pentru haine de lux, pentru mașini de fițe, pentru unghii și gene false, pentru escapade sterile și cârnați kilometrici pentru grătare. Aruncăm banii pe lucruri mai mult sau mai puțin folositoare ale căror ambalaje inundă rușinos spațiile verzi și ochiurile de pădure, dar nu prea investim în educația proprie, nu cumpărăm destule cărți care ne pot face mai buni și mai utili lumii în care trăim.

      Potrivit unui studiu, Moldova este printre primele trei țări europene ai cărei locuitori cheltuie cel mai puțin pentru cultură. Nici în România lucrurile nu stau mai bine. Barometrul de Consum Cultural arată că românii cheltuie în medie 27 de euro de persoană, în timp ce media europeană este de cinci ori mai mare.

      Aceste date înfiorătoare mă duc cu gândul la un interviu pe care l-am citit acum câțiva ani în urmă, în care Adrian Păunescu, întrebat de un jurnalist „Credeți că omul se trage din maimuță?”, răspunde: „Nu cred că ne tragem din maimuță, însă tare mi-e teamă că ne îndreptăm spre ea”. Am zice că e întocmai, pentru că nu ciulim urechile când se anunță vreo lansare de carte, dar holbăm ochii când vedem reduceri la haine prin mall-uri.

      Trist e că în activitatea noastră zilnică alergăm încolo și încoace după lucruri mărunte. Am văzut puhoi de lume mergând în cluburi, dar atât de puțini oameni care merg la bibliotecă. O mulțime de oameni la concerte deocheate, și puțini la o expoziție de pictură. Să mai aduc în discuție poezia? Câți dintre concetățenii noștri mai citesc poezie? Câți dintre ei mai dau bani pe un volum de poezie? Preocuparea aceasta mi se pare atât de rară, încât mă încearcă sentimentul că poezia ar putea fi pe cale de dispariție.

          Mai anapoda e când auzi diletanți care citează emfatic din Einstein într-un context favorabil lor, dorind să pară altfel decât sunt. În afară de aceștia, sunt cititorii înrăiți ai unor romane verzi și fade, neinspirate, dar care, vezi, prind publicului.

        Într-adevăr, gravităm toți în jurul verbului „a avea”, dar uităm că ceea ce ne definește ca ființe umane, ca „ființe cugetătoare” în înțelesul pe care l-a conturat Descartes, este verbul „a fi”. Vrem să avem, să acaparăm, să dobândim cât mai mult din lucrurile materiale, dar uităm să fim, să existăm prin spiritualitate, prin cultură.

            Pericolul dezumanizării, al apropierii omului de animalitate, apare atunci când acesta își neglijează spiritul, nevoia de cultură și, prin urmare, se limitează doar la satisfacerea trebuințelor primare. Dacă filosofii Greciei antice au afirmat că omul s-a ridicat deasupra propriei condiții odată cu ridicarea privirii către cer cu mirare și neliniște metafizică, eu cred că noi ne putem salva ca popor punând valorile spirituale la loc de cinste și acordând oamenilor de cultură locul cuvenit în societate, pentru că atunci când la nivel înalt cultura și educația sunt ignorate, nici societatea nu este încurajată să valorizeze un act edifiant așa cum se cuvine. Iată de ce reiterez: salvarea prin cultură nu este doar un slogan, ci un stil de viață pe care trebuie să îl adoptăm fără tăgadă.

Autor: Vlada Tomescu

Articole asemănătoare

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *