Dănuț Belu: Este cititul o nebunie?

Citești? Nu. Înseamnă că ești prost. Citești? Da. Înseamnă că ești nebun. Cine gândește așa? Din păcate majoritatea oamenilor de la noi (și nu numai), doar că nu e locul aici să ascundem gunoiul sub preș. Nu e un secret că stăm prost la capitolul cititori în România. Profesorul și scriitorul Mircea Cărtărescu ne spune că avem în jur de 50 000 de cititori activi, probabil plus sau minus. Un studiu sociologic sigur ne lămurește asupra acestui aspect (acum depinde de noi ce sursă căutăm pe internet în acest sens), și nu e ceva nou faptul că în alte țări (gen statele Sud-Americane, Germania, Franța, Spania, Italia, Anglia…) respectul și interesul pentru lectură, cărți și literatură este mai bine ancorat în societate, în lumea tinerilor (pentru că generația tânără este rău blamată în acest context), în școli și în alte instituții de prim-plan.

În fine, nu stăm acum să ne căutăm coșuri în frunte sau să analizăm la sânge ce au alții și ce nu avem noi. Fiecare popor este unic, frumos și important prin istoria, cultura, tradiția și locul lui în lume. Totuși, legat de oamenii care nu prea citesc la noi, nu e greșit să tragem un semnal de alarmă, dar nici nu e ok să generalizăm, pentru că nu vrem să suferim de boala generalizării, de boala prejudecăților și mai ales de ipocrizie. Oricum, de aberații și lucruri absurde suntem sătui. Nu există subiect pe acest pământ să nu fie tratat într-un mod absurd și aberant. Vedeți ce situație bizară, trebuie să ne justificăm, să explicăm de ce unii (nebuni) citim și alții (majoritatea, din păcate) nu citim. Noi din ce tabără facem parte? Oare cititorii sunt cumva o nouă sectă? E ceva indecent să citești? Să fie cititul un act de nebunie? Începem de acum să ne ascundem că citim? Trebuie să formăm grupuri secrete de cititori și să vorbim codificat limbajul cărților?

Nu voi încerca să conving pe nimeni sau să aduc aici argumentele lecturii. Nu are sens să intrăm în polemici legat de adevărata știință. Știința cărților sau știința internetului? E clar, e limpede totul, fără știința de carte, fără cărți (în general în orice domeniu umanist și nu doar) nu exista nimic. Nu putem să ne jucăm cu ipoteza carte vs. Internet. Sau ce e mai bun, cartea ori internetul? Nu au rost asemenea comparații puerile. Nu suntem la grădiniță să ne batem în jucării și forme din plastilină. Am zis mereu unui prieten, care judecă grav cititul și cărțile (dar ridică în slăvi tehnologia, fizica și internetul, adică – eu mă uit pe youtube la un documentar nu am nevoie să citesc… , știu eu de pe internet totul sau știu eu multe de pe net nu am nevoie de cărți, m-ai înnebunit cu cărțile!, zice el… etc) că nu te poți face medic (de exemplu) doar dacă te uiți la documentare pe youtube și pe Discovery. Să nu fim copilași la minte, nu ne dă internetul diploma de licență și nu cu internetul facem școală, liceu, facultate, master, doctorat, cercetare… Nu e rău internetul absolut deloc. Să nu înțelegem greșit, dar să nu cădem în plasa iluziei că internetul e Dumnezeu și cel care cunoaște câteva informații și se documentează din mediul on line, gata putem să spunem că omul acesta e inginer, e profesor, e preot, e academician. Să nu sărim calul, fără școală, fără carte… nu putem ajunge (nici legal) în anumite profesii. Uite de exemplu ca profesor, e nevoie de o facultate în domeniu (ai nevoie acolo să citești cursurile și multe alte cărți de bază pentru examene), de o programă (și aici ai de citit nu glumă, și nu te poți axa pe internet că nu ai toată bibliografia pe internet) și de psihopedagogie. Acest modul de psihopedagogie nu se face cu un click pe Google, se face la Departamentul pentru pregătirea cadrelor didactice (DPPCD) și nu e chiar așa simplu. La psihologia educației și la pedagogie ai de învățat, nu te joci. Dar pentru că ne-am obișnuit să privim lucrurile superfical noi avem impresia că accesul la internet rezolvă orice. Internetul are calitatea lui și valoarea lui în contextul lumii de azi, dar nu facem acum concurs care pe care. Cartea, filmul sau internetul? Până la urmă toate sunt bune dacă scopul e setea de cultură, dragostea de cunoaștere și dezvoltarea personală. Dar e bine să vedem un lucru extraordinar – ce ne aduce în plus literatura?

Literatura, lectura, cititul e o călătorie, o plăcere, un univers… Nu spunem doar că cititul îți dezvoltă vocabularul și imaginația. Nu spunem că pentru anumite persoane cititul este o terapie. Cititul în esență este un ritual, o meditație, un dialog interior între tine, autor și personaje. Cititul este o comuniune și comunicare cu autorul. Cartea îți oferă libertatea de a alege ce și cum să gândești, dar te face să gândești cu mintea ta. Cartea înseamnă deschidere. Cartea îți deschide un orizont vast. Oricum nu căutăm definiții pompoase despre carte și despre citit, pentru că această reclamă a carților nu are nicio noimă pentru cei care nu citesc și nu vor să citească, din diverse motive. Nici nu avem dreptul să îi judecăm. Cel mai corect e să le respectăm decizia și să încercăm să nu intrăm în polemici pe această temă. Sunt oameni foarte buni în domeniul lor, în munca lor (oamenii de rând să le zicem așa) care nu au nici pregătire, nici timp și nici poftă pentru citit, dar să îi respectăm pentru ce fac ei acolo în zona lor de activitate.

Nu asta cred să fie problema, individul medicoru care nu citește din neștiință și din lipsă de cultură, plus că nevoile și necazurile zilnice îl fac un fel de muncitor necalificat sau muncitor cu ziua. De unde pasiune și timp pentru citit la omul sărac și rupt de oboseala muncii de jos? Problema se pune în altă parte. La cei care au timp berechet (deștepții care stau ore în șir pe facebook, dacă nu chiar 24/24) și nu citesc absolut nimic, dar au pretenții că ei știu totul și dincolo de știință.

Nu văd o soluție să pornim la război în privința aceasta. Cititorii și necititorii. Cititorii clasici (care citesc doar carte fizică) și cititorii moderni (cei dotați cu kindle, cei care citesc pe telefon în format PDF etc.). Credincioși și necredincioși. Frumoși și urâți. Și putem continua șirul cât dorim. Nu îndemnăm la o gâlceavă între unii și alții. Nu doar asta e problema principală. Problema problemelor e acuzația, eticheta de nebun, nebunie… De ce să punem semnul egal între citit și nebunie?

Credem dacă M. Eminescu (vă dezamăgesc, nu a murit de sifilis sau alte anecdote întâlnite aiurea pe internet, dacă întrebai acum ceva ani colegii mei de liceu despre moartea lui Eminescu te loveai de această idee, a suferit și murit de sifilis…) din păcate a ajuns la sanatoriu, iar Nietzsche a avut și el probleme psihice spre finalul vieții, gata și Eminescu și Nietzsche au înnebunit din cauza cărților, nuuu? Nu ne gândim la anxietatea și greutățile vieții unui geniu? Nu contează opera și neliniștile unui autor de excepție? Contează doar să îl socotim nebun că așa se zice în popor, de la atâta carte a ajuns nebun săracul… În rest, asemenea om de geniu, nu are suferințe, nu are conștiință, nu are suflet, nu are nimic. El e un supraom. Un semizeu. Și dacă așa spune lumea (sau pe internet) a ajuns razna de la prea mult citit, așa e… cum Doamne iartă-mă! să fie altfel? De la prea multă apă faci broaște în burtă, nu? De la prea multă lumină a becului faci insolație, nu? De la prea multă prostie ce faci sau nu faci nimic că tot acolo ajungi?

P.S. 1 Este cititul o nebunie? Nu, dar ideea este o nebunie sigur, o idee scornită de un…, de un deștept inițiat în tainele internetului.

 P.S. 2 Citiți! Cititul nu dăunează în niciun fel, se recomandă chiar și excesul… Lăsați nebunia lumii în ale ei, că nu o carte te face nebun, dar lipsa crasă a cititului te poate face nu doar nebun, ci ignorant!

Articole asemănătoare

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *