Ovidiu RĂDUȚĂ: Dragă Prinţă, mă pierd!

Cine-azi, pana mea, mai scrie
Poezii despre femei?
Viața toată ar fi pustie
Fără ele pentru ei.

Fără ea doar pentru mine?
Simplu, clar și negreșit:
Fără aer mi-ar fi bine?
Pana mea, mi-ar fi cumplit!

O respir din toate cele
Și-o gândesc la infinit:
Floarea mea de lângă gene!
Muza mea la asfințit!

M-aș certa cu toată bruma
Realității din oraș
Și cu fostu-i, și cu turma,
Doar s-o știu pe-al meu făgaș!

Dar și ea, c-aproape știe
Că și mâine m-aș mula
C-o găleată ș-o mistrie
Pe-al său zid de catifea.

Unde plouă, ea răsare
Ca o floare de măslin,
Ca o dulce încântare
‘ntr-al meu suflet plin de vin.

Ca de-o dulce dezmierdare,
Ca de-o stea m-aș atașa
Și aș vrea s-o întreb întruna:
Tu îmi strălucești așa?

Dar orgoliul nu mă lasă
Să mi-o-apropii mult prea mult.
Risc să pierd ce n-am pe casă,
Risc să-mi pierd, de fapt, un cult.

Risc să-mi pierd pseudo-vina
Și să mă descopăr crud,
Gol în fața ei; lumina-i
M-ar îmbrățișa în nud.

E protecția mea perpetuă
Și-mi măsoară, rând pe rând,
Ș-adevărul, și minciuna.
Mă-nțelege când o-ascult.

Și-am să-i spun acum cuvinte
Să-i spun fapte, s-o admir,
Declarându-i stropi din minte
Ca o ploaie din clavir:

Ia de gust-aceste versuri,
Ia de-admiră-mă umbrit
De a ta lumină toată,
De-al tău suflet liniștit.

Și de crezi că n-am curajul
Să m-afirm sub steag calvin,
Ai dreptate. ‘s Ambalajul
Unui suflet plin de vin.

N-am curaj la băutură,
Când te sorb din ochi, tăcut.
Pot doar să ascund din gură.
Tremurul ce-l simt acut.

Este-acea vibrație ‘naltă
(doar tu știi ce-ncerc să spun),
Mi-este ridicarea toată
Din ispita-mi ce-o adun.

Știu că, mai presus de fapte,
Mai presus de nori și vânt,
Mai presus de toți și toate,
Conversăm fără cuvânt.

Scena mea n-are cortină
Ș-oricât stau printre vecini,
Tu mi-ești text și-mi ești lumină.
Tu-mi joci rol de rădăcini.

Tu mi-ai spus: – Ne știm de poate
Mult mai mult decât am ști.
Cum ziceai? Da, ai dreptate!
M-am născut ca tu să-mi vii.

Știi? Îți spun despre retină
Că-ți trădează suflet bun.
Nu-l ascunde. Nu-i de vină
Că sunt eu de alb nebun.

Fulgeră-mi rațiunea oarbă
De mă-mpiedic când gândesc.
Dă-mi emoția-n lumea-mi toată
Când mă ierți, de îți greșesc.

Aer, foc, pământ și ape
Și văzduh de-ai vrea să-mi fii,
M-aș lega, zburând, de toate,
Doar să știu că n-ai fugi.

Odă te-aș numi, pesemne,
Cu-al tău păr cârlionțat.
Chiar ș-atunci când nu e vreme,
M-aș lăsa întârziat

Și te-aș mângâia – dormind,
Cu privirea, cu o floare,
Să te știu în somn zâmbind,
Să-ți culeg raze de soare.

Căci eu știu: când te trezești
Cu genele întredeschise,
Râzi din pleoape când clipești.
Îmi dai realități din vise.

Și din nou, pierdut, îmi vine
Să-ți spun vorbe, să nu-mi vezi
Slăbiciunea-mi către tine.
Nu-i, să știi, ceea ce crezi!

Cine, eu? Să-ți fac cafeaua?
Sunt prea mândru,-n pana mea.
Dac-ai ști… Îmi ești laleaua
Dintr-un bulb de catifea.

Mi te simt înaltă-n cuget
Și-n simțiri și știi, mă crezi?!
Mi te amintesc în suflet
Când mergeai pe tocuri verzi.

Mi te amintesc cu marea,
Când pe-al nostru bun destin
L-am sădit, simțind chemarea
‘ntr-al meu suflet plin de vin.

Vie-mi ești! Dă-mi aplecarea
Strugurilor vișinii
Și-a cireșelor din vara
Zâmbetului tău, cum știi!

Iar de-aș stoarce fructul copt
Din copacul tău de vise,
Aș putea să îți adopt
Și fumatu’n uși deschise.

N-am făcut-o și nu vreau.
Nu o fac și n-o voi face.
Cât de multe mi-o cereau,
N-am să fac asta și pace!

Am și eu mândria mea,
Chiar dacă mi-o dai pe spate.
Ce să fac? Mai bine-aș bea
Trei otrăvuri îmbinate:

Zâmbet, ocheade și vin,
Vin din via-ți aplecată,
Vin ce-mi face suflet plin
De a ta lumină toată.

D-aia-s beat. Mă faci să-mi țin
Respirația-ncleștată
Când te văd zâmbind puțin,
Ascunzându-ți teama toată.

Cine-mi ești tu? Mi-ești onoarea?
Ce îmi faci? M-aduni? Mă crești?
Definește-mi înălțarea
Spațiilor mele lumești.

Unde-mi intri de-mi brăzdezi
Nesecătuita-mi vlagă?
Ce structuri îmi invadezi?
Cât vrei să îmi fii de dragă?

Vezi tu, toate-s întrebări
Despre cum ai vrea să-mi fie
Binele plin de răbdări.
Of, ciudată bucurie!

Doar tu poți să înțelegi
Ale mele gânduri fine.
Fă-mi bucățile întregi,
Fă-mi la loc coasta din tine!

Fă tu inorog catârul
Ce mă simt pe caldarâm.
Pasăre, alege-mi acul
Din căruța mea de fân.

Că doar tu, c-un zâmbet fin,
Îmi poți domoli vulcanul
Sufletului plin de vin.
Fii-mi pentr-o proiecție planul.

Fii tu stânca. Ține piept
Firii mele: uraganul;
Fii tu oaza din deșert,
Stropul ce-mi umple oceanul.

Fii și puntea-mi dintre stânci,
Fii tunel în întuneric
Și șoptește-mi vorbe dulci
Când sunt dragul tău nemernic.

Fii-mi tu suflul. Fii-mi atu,
Rupe-mi frici, fii-mi vitamine,
În sfârșit, fii-mi ce vrei tu,
Doar să-mi fii, trăiește-n mine

Din trecut, îmi ești prezentul.
De îmi ești, îmi ești cu dor.
Hai, adună-mi testamentul
Fericirii-n viitor!

Și permite-mi ultim gând
Peste tot ce mi-e dorință;
Lasă-mi ultimul cuvânt,
Lasă-mi-l ca pe-o sentință:

Strălucești, pătrunzi și-mi zbori
Cum vrei tu, pură ființă!
Doar să-mi fii cu-ai mei fiori,
Luminoasă, dragă Prință!

Articole asemănătoare

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *