Gabriela Tarsîna: Viața

Cândva, demult
Când ceasul era abstract
Iar lumina palpabilă
Am fost cu toții
Doar niste atomi
Cu toate cunoștințele lumii
Pentru că lumea
Nu exista
Ci însemna
Viitorul.
Și ne ciocneam înde noi
Cum ne îndemna
Veșnicia.
Eram și nu eram
În neant
Care ne-a fost casă.
Dar a fost seară,
și a fost dimineață.
Și-am explodat.
Și ne-am strămutat
În pântecele mamei
În lutul dumnezeiesc
În noi
Poate am răsărit.
dintr-o răsărită
Sau dintr-un răsărit
Și-am devenit un râs.
Și n-am mai fost la fel
Am primit năpasta
Văzului
Auzului
Gustului
Pipăitului
Mirosului.
Și ne-am uitat.
Dar am păstrat
Al șaselea simț
Ca o chemare.
Și ne-am reîntâlnit.
Și ne-am recunoscut
atingerile
Glasurile
Apucăturile.
Niciunul
Nu și-a memorizat locul
Dinaintea lumii
Ajungem să îl căutăm
În circumflexe cerești
În curbe de întuneric
Ca pe o anatomie
A trecutului.
Ochi în ochii
Universului.
Instinctiv, credem că acolo
tot noi eram.
Comasați cu viața și soarele
Loviți de puf și de mercur
Hărăziți începutului
Iubirii
Uitării
Le-am presimțit
până la big bang
Iar acum le simțim.
Mânați de taină
De timp
De realitate.
Laolaltă și în singurătate
Începutul.
Iubirea.
Uitarea.
Începutul
Iubirea
Uitarea

Articole asemănătoare

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *