JURNALUL UNEI FUGARE

Aveam nouăsprezece ani…

Eram un copil naiv…

Știam ce mă așteaptă…, dar din dragoste am plecat ca orbul.

Nu trebuia cineva să-mi spună că a trece Dunărea înotând este sinucidere curată, mai ales noaptea, dar l-aș fi urmat oriunde.

Era singura cale de a fugi din România. O Românie în care nu mă mai regăseam, o Românie care nu era a mea, a noastră. Nu m-am văzut întemeindu-mi o familie aici. Iubeam și voiam să trăiesc în libertate. Odată intrat în cap gândul ăsta, nu-mi mai dădea pace.

Eram o rebelă.

Ne-am făcut atât de multe planuri de viitor. Voiam – undeva în occident, oriunde, cât mai departe de ceea ce era România atunci. Hotărâsem să trecem în Iugoslavia pe la Cazanele Mici. Am făcut mai multe vizite în zonă, am stat de vorbă cu localnici, unde Dunărea curge mai lin , unde este apa mai mică… Aveam un prieten printre sârbii care veneau la Severin cu marfă, ne-a făcut o schiță cu un posibil traseu spre Italia.

Toată săptămâna dinaintea plecării am fost agitată, mii de gânduri îmi treceau prin cap. Nu este de ici-colo să traversezi fluviul pe o cameră de mașină, noaptea. Nici măcar ziua nu este plăcut să faci asta. Numai privindu-l te lua cu frisoane. Făceam fel și fel de scenarii. Simțeam apa cum mă învăluie, cum mă acoperă, mă înghite.

Zilele treceau atât de greu.

Am plecat mai devreme spre Severin, aveam o cunoștiință acolo care ne-a găzduit. Știa de nebunia noastră și ne susținea întru totul. O zi am stat în Orșova. Totul era pregătit în cele mai mici amănunte. Cu fiecare pas făcut, mi se strângea inima.

 Teamă!

Aproape de miezul nopții, eram gata de marea aventură. Ce provocare mai mare poate fi? Am intrat în Dunăre cu frică și am început să dau din mâini până am crezut că mor acolo. Am înotat o oră si patruzeci și cinci de minute. Mi s-a părut o eternitate. Pe la jumatatea drumului mi s-a desumflat camera de Dacie și eram disperată. Făceam eforturi să mă mențin la suprafață .

Scurta mea viață îmi trecea prin fața ochilor.

Plângeam, dar nu mă vedea nimeni, nici măcar el. Era la câțiva metri în fața mea. L-am strigat și i-am spus că pentru mine drumul s-a sfârșit. Eram obosită, l-am rugat să meargă înainte, să nu mă aștepte, eram gata să renunț, nu voiam decât să dorm. Știam cât de mult își dorește libertatea, eu mă împăcasem cu gândul că am să sfârșesc înnecată. Mă pregătisem pentru asta. Nu aveam dreptul să-l încurc, să-l țin pe loc. Dar nu m-a lăsat, s-a întors și m-a tras după el până la mal.

S-a luptat cu Dunărea pentru mine.

Câți ar fi făcut asta? Era o vreme câinoasă, ploaia aceea măruntă, enervantă. Când am ajuns la mal, eram terminați fizic, nu ne mai puteam mișca. A trebuit totuși să căutăm un loc de odihnă. Am dormit în pădure, eram atât de obosiți și de speriați, încât am căzut rupți. Dimineața am plecat la pas. Nu știam ce este în fața noastră, libertatea sau închisoarea. În foarte multe cazuri sârbii îi predau autorităților romane pe fugari. Știam să vorbim câteva cuvinte, suficiente cât să ne descurcăm.

Am vrut să luăm autobuzul, dar ne-a făcut un țigan la bani și ne-a denunțat la poliție. De acolo direct la pușcărie!

Interogatoriu după intererogatoriu, întrebări care se repetau. După douăzeci de zile am fost transferați la Belgrad în lagăr, unde perioada de teroare s-a prelungit, nu știam dacă mergem înainte sau înapoi în România. Am avut noroc, ne-au dus la un hotel în oraș. Am muncit acolo ca să ne câștigăm traiul de zi cu zi.

Am știut că nu ne vor mai preda românilor.

După doi ani am plecat în Canada cu un geamantan de haine. Era tot ce adunasem în tot acest timp în Belgrad. Primisem viza amândoi, dar el a plecat primul. Pe mine m-au ținut mai mult. Cel de la ONU, care reprezenta Canada, pusese ochii pe mine si mi-a zis că dacă nu mă f*t cu el nu voi pleca niciodată în Canada!

Tânără, frumoasă, eram victimă sigură pentru el. Dar nu a fost să fie așa cum a gândit.

Fiecare zi trecea atât de greu, psihic eram la pământ, mă întrebam cât am să rezist. Punea în fiecare secundă presiune pe mine, eram doar un copil. Nu înțelegeam machiavelismul din mintea unui bărbat. Noaptea plângeam în mine. Îmi doream să nu mai vină dimineața. Ar fi fost mai simplu. Țineam legătura cu prietenul meu în Canada, vorbeam săptămânal. Niciodată nu i-am spus ce trăiesc după ce a plecat, doar îl rugam să grăbească lucrurile că nu mai rezist. A făcut scandal la serviciul de imigrare și după trei luni mi-au dat drumul.Abia atunci am avut liniștea necesară. Cât am stat în Iugoslavia, am muncit doar să îmi cumpăr haine- nu am avut decât hainele de pe mine când am trecut Dunărea- și să mâncăm în fiecare zi.

 În ’88, am venit cu prietenul meu să îl așteptăm cu o mașină pe fratele meu la sârbi unde trebuia să ajungă și el. Stabilisem un punct de întâlnire. La câțiva km, la ieșire din Beograd, s-a rupt transmisia la mașină. Am știut că ceva se întâmplă, poate că nu trebuia să ajung acolo să văd ce!

Inima îmi era neagră, eram ca o fiară închisă, nu aveam stare.

Nu am mai ajuns la punctul de întâlnire, mă rugam ca el să fie bine. Mergeam în fiecare zi la lagăr să întreb dacă a ajuns! După o lună jumătate am renunțat, mi s-a spus că dacă ajunge acolo voi fi anunțată… Mai târziu aveam să aflu că Dunărea mi-l răpise. Am plâns mult. Din dorința de al avea aproape, l-am dus la moarte.

Amar este prețul libertății.

Un preț pe care nu l-am ales eu, dar l-am plătit cu vârf și îndesat. Mi-au trebuit ani buni să îmi revin. Când am venit în România, am mers pe malul Dunării. Am stat câteva ore bune și am plâns. 

Dunărea i-a fost mormânt. 

Știu că lacrimile vor ajunge la el.

Articole asemănătoare

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *