Incipit din DACIADA – GETICA – DAVA

I

„Trecut-au anii…” (Mihai Eminescu)

La Herodot aflăm că Geţii au fost cei mai viteji din Traci

Şi se mai ştie că Romanii lor le spuneau – „Eroii Daci”.

C-au fost deosebiţi în toate mereu şi felul lor de-a fi

A fost destin al devenirii şi-n a trăi, şi-n a muri.

A timpului sacră cunună lor li se-nchină pe vecii,

Celestei dăruiri de sine, ce cu tot suflul inimii,

S-au consacrat să fie liberi şi au luptat pentru-al lor vis,

Cum n-a-ndrăznit să lupte nimeni pentru al lumii Paradis.

Ei, mari stăpâni ai existenţei, milenii de-au trecut şuvoi,

Ne copleşesc şi azi în vise, în inimi sunt şi azi cu noi.

Popor al păcii şi luminii, dintr-o istorie de-apoi,

Ca rătăcirea din suspine, c-un ocean spălat de ploi,

Ce ne vorbeşte veşnicia pe timp de pace şi război,

De daci ea una doar ne spune, c-au fost eroi printre eroi.

Şi-adânc ascunde în cenuşă, de ce ascunde – nu mai ştim,

Dar cât de bine-ar fi să fie prin timpul lor să mai păşim,

Să ne convingem înc-o dată şi să-i convingem pe toţi cei

Ce nu cred că a fost poporul divinizat de marii zei.

Că în Carpaţi au născut slava şi-n Dava Getica de veci,

Au făurit lumini în calea civilizaţiilor poteci.

Trecutul lor e plin de glorii, trecutul lor e plin de vis

Şi de măreţele istorii ce-n multe suflete s-au scris.

Aprinzând căi până la stele, cu rugăciuni printre tăceri,

Ei reuşeau să stoarcă timpul de întuneric şi dureri.

Şi curajoasele lor inimi luptând, tot cerul înălţând

Pe calea sfântă-a nemuririi, datina sacră făurind,

Ce scrisă a rămas cu stele, cu Universul de lumini,

Cu veşnicia devenirii pe-a undei timpului ruini.

Şi Dumnezeu din ‘nalte ceruri, pe ei să fie i-a ales

Dintre cei muritori cu stele să însoţească al lor mers.

Popor măreţ, născut în glorii, popor al timpului stăpân,

Popor ce şi-a croit avântul desăvârşitului destin.

Civilizaţie solemnă, leagăn întregii omeniri,

De nedescrisă închinare şi-aport măreţei deveniri.

Martor ne este Creatorul ce arde stelele-n tăceri,

Martor ne este existenţa, cu-ale ei veşnice dureri.

II

„Întrebaţi-i pe toţi, comandantul Hanibal, care se deosebeşte prin armele specifice patriei sale… întocmai ca un Dac din ţinuturile războinice ale ţinutului getic…”

De ce iar gândurile-adună milenii multe în priviri

Şi prin lumini cerul ne plimbă cu-a devenirii stăpâniri?

Pustiu a fost şi o să fie, dar sub nisipuri – straturi mari,

Este lumina revenirii printre eroii ancestrali.

Copil sugaci, la pieptul Mamei şuvoiul vieţii căutând,

Visând ale liniştii braţe, căldura zâmbetului blând.

Te-mbeţi în mica fericire, în Universul ei măreţ

Şi împlinită ţi-e privirea iubirii mari, fără de preţ.

La Maica Dacie ne tragem, la fel şi noi, copii fiind,

Tăcerile-ndrăznim să spargem, printre milenii colindând.

Aşa şi noi, din întuneric, la Mama Dacie venim

Printre milenii de colinde recea tăcere-o răscolim.

Din străvechimi şi până astăzi, păstrate taine-ascunse-n cer,

Reînviind lumini şi stele, mai retrăim acel mister,

Când se născuse veşnicia, când se făcuse lutul Om,

În visu-aprins al devenirii şi-al vieţii înstelate pom.

Aprinse stele-n întuneric, rouă căzută de lumini,

Ne-adună azi ca prin minune la-ncestralele rădăcini.

Şi-n gândurile ce ne-abundă, şi-n vieţile ce le trăim,

Noi, în trecutul dat uitării, ne adunăm ca să mai fim.

III

„Nu mă chinuieşte… faptul că barbarii nu cunosc limba latină, iar limba greacă a fost învinsă de limba getică…”

Din neguri, printre stinse vise, mai luminează azi o stea,

Civilizaţia măreaţă! Mai luminează Dacia!

Şi frumuseţea ce se-nalţă pe luminosul ei făgaş

Renaşte rugăciuni divine la cer, spre sacrul ei lăcaş.

O, voi Carpaţi! Voi cine sunteţi? O chip de lup – Dragonul mit

Şi-a veşniciei-nţelepciune, peste-nălţimi ce-a-ncărunţit.

Dragonul dacilor, gigantul, şi azi păzeşte-al nostru vis,

Tocmai din vârful axei lumii şi-al veşniciei necuprins.

Gură de rai, gură de aur, stindardul dacic glorios,

Al Universului tezaur cu-n necuprins victorios.

O, voi Carpaţi! O, leagăn sacru! O, linişte din rugăciuni!

Ca un copil la maica-n braţe – veşnic izvor de-nţelepciuni.

O, voi, Carpaţi cu vârfuri sfinte! O, leagăn omenirii-ntregi!

În ale voastre-adânci morminte slăvită-i existenţa-n veci.

De-aici creşte copacul vieţii cu rădăcini în necuprins,

Cu-a timpului sacre veşminte în a luminii sacru vis.

Ah, multe sunt spre a fi spuse, ce-n focul timpului au ars,

Din cenuşa dusă pe vânturi spre-a reclădi tot, pas cu pas.

Ah, multe sunt de-nţeles astăzi, de răscolit prin profeţii,

De rătăcit prin vise sumbre cu-a timpurilor vijelii.

Când se născuse omenirea, Dacia-atuncea se năştea,

Se năştea ţara cea stelară, ce lumea toată lumina.

Se spune, din pelasgi ne tragem şi din viteji hiperborei,

Din rădăcina cea străveche, din visul anticilor zei.

Articole asemănătoare

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *