Vasilisk Donica: Cugetare în Sfânta și Marea zi de Joi

   O zi cu o încărcătură specială și evenimente cu semnificații la fel de speciale. Cina Tainică, Spălarea picioarelor ucenicilor, Rugăciunea din Gradină, Prinderea cu sărutarea vicleană primită de la Iuda, chinuiri, batjocoră, palme, loviri, scuipări, osândire la moarte prin răstignire, toate Le-a răbdat pentru noi. Pare destul de imposibil la prima vedere, neînțeles de cugetul omenesc, dar a fost destul de adevărat și toate s-au întâmplat pentru a-l salva pe om de păcate. 

   Ce fac eu? Ce faci tu? Ce fac toți astăzi? Cum cinstim această jertfă mare a dumnezeirii? Nu ne-am transformat și noi, astăzi, în niște batjocoritori? Nici atunci și nici acum, poate, nu este înțeles Împăratul care a intrat în ipostaza unui rob  al tuturor, smerit și supus ca un mielușel care a fost înjunghiat  fără a face vreun rău cuiva. Așteptarea multora să vadă un Împărat care vine cu slavă și pompă împărătească a fost zadarnică, pentru că au cunoscut Împăratul dragostei și al smereniei, al blândeții și al bunătății.

   Nu L-am înțeles încă!? De aproape două mii de ani aceste evenimente se amintesc prin slujbele bisericești din această săptămână. Cine dintre noi a lăsat grija cea lumească și a mers să-L petreacă, tânguindu-se, pe acest Hristos până la Cruce? Nu trebuie! Se duce El singur, smerit așa cu îi este firea și anul acesta ca să se mai răstignească o dată, să mai moară o dată tot pentru același om, omul care încă nu a înțeles că într-o clipă se poate pierde și pomenirea lui poate fi stârpită cu sunet.

    Nu ne pierde încă Dumnezeu, căci e ,totuși, Dumnezeul dragostei. Așteptă încă întoarcerea noastră spre El. Îi suntem încă dragi și ne mai cruță. Dar până când? Ne cheamă stăruitor prin glasul bisericii: „Întoarceţi-vă, fii ai oamenilor!”. De ce nu auzim? Dacă toți am fi conștienți că omul poate trăi fără orice bun de pe pământ, mâncăruri și băuturi, fără orice persoană dragă și scumpă, dar fără Dumnezeu – nu. Dacă toți am ști cum este măreția raiului, am sacrifica totul pentru a ajunge acolo. Unica salvare pe care o are omul este credința în Dumnezeul cel răstignit, omorât și înviat întru slavă.

   Se pare că azi ceva nu e așa cum trebuie să fie în lume. Drumul parcurs de două mii de ani, jertfa de pe cruce, jertfele sfinților, toată istoria ne-a adus într-un nicăieri: „Fără credință, omul rămâne un simplu animal rațional care vine de nicăieri și se îndreaptă către nicăieri.”- Petre Țuțea. În biserici sunt doar câțiva creștini și Dumnezeu plânge din icoane cum niciodată nu a plâns de când e omenirea. Tot mai mulți dintre cei dragi au plecat triști în căutarea fericirii în alte țări. Toți sunt preocupați de orice, numai nu de rugăciune. Înainte e numai întuneric și beznă, în lume tot mai mult dezmăț și mizerie. Oamenii se molipsesc unul câte unul de acest dezmăț și libertate oarbă. Nimeni nu simte durerea aproapelui, nimeni nu-i înțelege nici bucuria, nici tristețea. Unii doar își închipuie că pot fi alături de cei dragi în momentele de bucurie sau tristețe, dar, de fapt, fiecare își duce singur și tristețile și bucuriile. Și mă întreb, cum vom sta cei de azi, acolo sus, în cer, dacă aici pe pământ nu suntem deprinși nici cu rugăciunea, nici cu dragostea, nici cu bunătatea? Nimeni și nimic nu ne va putea ajuta, de nu vom reînvia la dragoste, la credință, la rugăciune, la fapte bune și milostenii.

Să ne trezim, deci, mergând pe drumul Golgotei alături de Hristos, reînviind cu El prin dragoste!

Articole asemănătoare

Răscoapte doruri printre foi

În noi vuiesc, În miez de noapte, Răscoapte doruri de imens Cu tine, Viaţa-i complicată, Dar fără tineN-are sens. Rătăcitoare jumătăţi, Suntem un strigăt mutual Al uneia Şi-aceleiaşi vieţi Într-un decor autumnal.  Şi nimenea Va bănui Că eşti…

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *