Absurditatea justiției pământești

Ce absurd și ridicol mi se pare tot sistemul juridic când îl gândesc profund, universal, organic, afectiv, nelimitându-mă doar la raționamente reci, incomplete, lipsite de emoție, de plenitudinea ființei!

De aceea îmi și place atât de mult Procesul lui Kafka. Exprimă atât de frumos absurditatea lumii și singurătatea absolută a omului, a omenirii (în general) și la fel de frumos absurditatea, ridicolul, kafkescul, singurătatea omului în sistemul judiciar.

Căci cum e posibil să existe oameni băgați în temniță? Cum e posibil să fie condamnați obiectiv, doar pe bază de dovezi și fără a se ține cont de emoție, de întregimea ființei umane? Cum se poate lua viața unui om în baza unor raționamente palide? Cum poate fi cineva judecat pe baza unei morale trecătoare?

Dar cum poate crede cineva, oricine, fie el cel mai bun judecător, că are în vreun fel dreptul la viață asupra oricărui om, fie el și cea mai urâcioasă ființă, drept care e doar al creatorului?

E uimitor și absurd cum un om imperfect poate decide soarta unui om la fel de imperfect doar dintr-o mișcare de pix.

E absolut incredibil cum un om ajunge să-și piardă libertatea din cauza unor lucruri care, poate, nu țin de el (nu se discută acum despre existența sau nu a liberului arbitru?). Și nu este orice faptă pe care o face cineva, bună sau rea, rezultatul unui întreg șir de întâmplări accidentale din copilărie și din întreaga viață? Oare este într-adevăr omul stăpân pe sine? Nu cumva e guvernat de anumite pasiuni, de momente, de accidente, de întâmplarea de a se naște într-un anumit mediu, de traume, de programe psihologice inconștiente? Și atunci cum poate fi judecat?

Dar însăși noțiunea de a judeca tu, ca om, alt om mi se pare incredibil de crezut că a putut fi inventată! Cum ne permitem să judecăm? Cum ne permitem să mergem la Drept și să învățăm câți ani din viața oamenilor vom fura printre alte petreceri și glume?

Cum e posibil ca un judecător să fie aspru cu un om aflat în fața celui care-i decide destinul?

Cum e posibil ca un om să fie condamnat la închisoare pentru că a facut ceea ce a fost învățat să facă de mediul în care s-a născut totalmente involuntar și cu acceptarea tacită sau cu lipsa de acțiune a societății care mai târziu îl condamnă pentru acest lucru?

Cum e posibil ca societatea să lase educația în grija întâmplării și apoi să condamne omul supus acelei întâmplări de care societății nu i-a păsat?

Nu e absurd să fii condamnat acum pentru ceva ce acum 100 de ani ar fi fost lăudat? Nu e absurd să fii lăudat acum pentru ceva ce acum 100 de ani ar fi fost condamnat?

Nu e o contradicție irezolvabilă că, dacă omori un om, ajungi la închisoare, dar dacă ești împărat, rege sau președinte și omori mii pentru a purta un război, nu răspunzi în fața nimănui, ba primești și laude? Asta era rațiunea care l-a condus Raskolnikov să ucidă biata bătrână, și ce raționament hidos ne apare a fi atunci când e aplicat în situații de zi cu zi!

Ce absurd mi se pare că unii oameni ai legii vânează infractori pentru a primi elogii din partea societății! Ce absurd că acești infractori sunt plimbați cu cătușe în fața televiziunii! Nu e asta o altă variantă a circului sângeros din Roma antică?

Și ce ridicol că destinele unor oameni fac obiectul unor dosare, indexuri și bilanțuri de parcă ar fi insectare!

Și cu atât mai mult că poți fi condamnat la închisoare de oameni care n-au văzut niciodată cum arată o închisoare.

Probabil paroxismul acestei absurdități constă în marile erori judiciare, în copii electrocutați pentru executarea pedepsei cu moartea, care se dovedesc peste ani a fi nevinovați.

Fiecare sistem social are contradicții de acest fel, însă în justiție ele sunt cu atât mai șocante, cu cât obiectul acestui sistem este mai important, vital și indispensabil pentru orice comunitate umană.

Ceea ce vreau să spun e că justiția umană e atât de imperfectă în atât de multe feluri! Cu toate astea, e singura soluție pe care o avem dacă nu vrem să fim uciși de cei cărora le-am întoarce, într-o lume utopică, obrazul. Îmi dau seama de importanța justiției, oricât de nedrepte (ce oximoron oribil), și apreciez enorm contribuția actorilor acesteia. A nu se înțelege greșit acest articol – singurul său scop e de a reliefa anumite contradicții (firești pentru ceva plăsmuit de mâna omului) îngrozitoare.

Poate că anume aceste contradicții fac dovada valorii avocaților, procurorilor, judecătorilor etc., pentru că trebuie că este greu pentru acești oameni să profeseze într-un domeniu cu contradicții atât de apăsătoare, inerente vieții și, evident, imposibil de eliminat în mod total, absolut și iremediabil.

Cred însă, mai mult ca orice, că această încredere în valoarea justiției și a celor care o înfăptuiesc nu trebuie să ne închidă ochii în fața marilor contradicții din sânul ei.

Nu spunea cineva că ne comportăm cel mai urât cu persoanele pe care le iubim cel mai mult? Așa și aici – cred cu tărie că e vital să criticăm cel mai acerb ceea ce iubim, ceea ce apreciem cel mai mult. O critică sinceră și politicioasă, echilibrată și violentă în același timp (e o critică inhibată o critică reală? Evident că nu!).

Deci, să iubim justiția, să iubim lumea, dar să avem mereu în fața ochilor absurditățile, contradicțiile și aparențele (sau nu?) lipsei de sens a acestora, pentru a nu cădea în grotescul idolatrizării unor sisteme imperfecte sau în ridicolul orgoliului de sine și al conștiinței că anume noi suntem cei drepți, de parte binelui, și anume ei sunt cei răi, de partea răului. Lucrurile sunt mult mai cenușii și neclare de atât… Or asta nu poate fi conștientizat decât prin șocul acceptării și exprimării contradicției, a absurdului vieții, în general, și a sistemului juridic, în speță… .

Articole asemănătoare

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *