De la păcat la sfințenie: povestea Fericitului Augustin

CONFESIUNILE SFÂNTULUI AUGUSTIN DE HIPONA

CONTEXTUL SCRIERII OPEREI

,,Confesiunile” se referă la titlul unei cărți scrise de Fericitul Augustin între 397 și 400 d.Hr., publicată în anul 400 (aproximativ).​

Tema principală a operei, precum și motivul care-l determină pe autor s-o scrie, este căutarea lui Dumnezeu de către narator. Vom ajunge mai târziu la acest punct, momentan, însă, să ne ocupăm de context.​

Cartea a fost scrisă într-o perioadă în care creștinismul era amenințat de erezia maniheistă. Aceștia susțineau că în lume există două substanțe, binele și răul, care determină acțiunile omului indiferent de voința acestuia. Cu alte cuvinte, omul nu este responsabil de ceea ce face, ci doar aceste două substanțe care îl controlează.​

Aurelius Augustinus, cel ce avea să fie canonizat, a fost sedus pentru câțiva ani din viața sa de acest curent maniheist. Mai mult chiar, a cochetat cu ghicitul în stele și cu alte practici total străine de Biserică.​

Important de menționat este însă că, deși în tinerețe a întruchipat oaia cea pierdută, la 31 de ani s-a convertit și s-a dedicat total turmei celei cuvântătoare a Mântuitorului, căci, așa cum spune Biblia, Fericitul Augustin era mort, și a înviat; era pierdut, și a fost găsit. Cu această ocazie, cunoscând prea bine credințele eretice, i-a fost mult mai ușor să le contracareze în cartea sa, Confesiuni, precum și în alte cărți de teologie.​

CELE TREI PLANURI ALE CONFESIUNILOR

  • Planul autobiografic sau, mai corect spus, memorialistic, în care Sf. Augustin relatează anumite evenimente din viața sa pe care le consideră relevante pentru drumul său către apa cea vie – dreapta credință;​
  • Planul teologic și filosofic, în care autorul explorează o serie de dogme ortodoxe, plecând de la citate din Sfânta Scriptură pe care le interpretează, evidențiind astfel importanța interpretării Bibliei și nu a citirii ei în sens literal;​
  • Planul mistic, în care autorul își începe și încheie fiecare dintre cele 13 cărți ale volumului său cu rugăciuni compuse de sine însuși. De fapt, întreaga carte este o rugăciune, este o adresare către Cel preaînalt. Confesiunile pot fi totale și sincere doar când sunt adresate Creatorului Suprem.

PLANUL MEMORIALISTIC – VIAȚA FERICITULUI AUGUSTIN

Monica, mama Fericitului Augustin

Părinții autorului sunt diametral opuși. Mama sa, Monica, este o femeie foarte pioasă, care și-a dedicat viața credinței și familiei. Aceasta va încerca de multe ori să-l aducă pe fiul său la credință, însă acesta va refuza. Ceea ce va da rod constă în rugăciunile mamei, rugăciuni fierbinți și mijlocite de multe vase de lacrimi, care Îl vor face pe Dumnezeu să-l întoarcă pe Aurelius Augustinus la credința cea adevărată, la lumina cea veșnică, la fericirea cea nepieritoare. La un moment dat, autorul spune câte ceva despre viața de familie a Monică. Deși soțul ei, Patricius, nu era deloc credincios, aceasta nu va spune nimic împotriva lui pentru a păstra liniștea în casă și a evita scandalurile. Astfel, cu smerenie și umilință, în casa lor a domnit o atmosferă de rai, cu toate că Patricius era total necredincios. Această atmosferă s-a datorat însă smereniei în dragoste și jertfei Monicăi, care și-a ucis mândria și orgoliul.​​

Patricius, tatăl Fericitului Augustin

Patricius era un om care își iubea fiul, dar nu vedea pentru el nimic mai bun decât împlinirile materiale. Acestea sunt însă trecătoare și repede pieritoare, nerezultând în nimic altceva decât fum, praf și pulbere, așa cum își va da seama, cu ajutorul rugăciunilor Monicăi, Sfântul Augustin.​

Tatăl acestuia dorea pentru copilul lui o carieră foarte bună și reușită, care să-i aducă avere cât mai multă. Îl încurajase, chiar, spre desfrâu și satisfacție trupească peste măsură. Patricius nu avea deloc grijă de duhul lui Augustin, pentru că nu reușea să pătrundă până acolo – se îngrijea doar de trupul său, asigurându-se că va avea bani, carieră și femei.​

Pentru a fi pe deplin corecți față de Patricius, este necesar să menționăm totuși că, la finalul vieții sale, s-a convertit și el, cu mijlocirea Monicăi, la creștinism.​

Furtul perelor

Aurelius Augustinus își începe relatarea subliniind un anumit eveniment din copilăria sa, anume furtul unor pere. Acest fapt nu a fost cauzat de foame sau de faptul că nu ar fi avut perele proprii, ci pentru că i-a făcut plăcere să fure și a fost influențat de un anturaj prost. Acest furt relevă însă ceva mai mult decât o simplă experiență copilărească, și anume teoria păcatului originar. Sfântul Augustin de Hipona spune că încă de mici suntem înclinați spre rău. Copiii nu sunt puri, spune el, ci au un sâmbure de răutate în ei. Acesta este, concluzionează sfântul, păcatul originar, izvorât din neascultarea oamenilor primordiali, Adam și Eva, care au fost izgoniți din Grădina Edenului pentru îndrăzneala lor obraznică.

Tânărul Aurelius Augustinus, o oaie pierdută

În tinerețea sa, pe vremea când era încă o oaie pierdută ce trebuia aflată pentru a provoca strigăte de bucurie în cer, Aurelius Augustinus, viitorul sfânt, a dus o viață complet ruptă de realitățile Bisericii, dar adânc atașată de practicile păgâne sau eretice.​

Astfel, acesta a trăit în concupiscență, având chiar un copil cu o femei cu care nu s-a căsătorit. Mărturisește că era foarte slab în fața păcatului desfrâului.​

De asemenea, așa cum am menționat anterior, a fost implicat în numeroase erezii, precum cea maniheistă sau a citirii în astre.​

La nivel profesional a fost un erudit apreciat, fiind un mare orator care preda studenților săi retorica. Cu toate acestea, a renunțat, după convertire, la prodigioasa sa carieră, considerând-o mândrie, praf și cenușă – nimi util, nimic care să conducă oamenii la mântuire, ci doar să lea dea un motiv în plus de mândrie.

Era mort, și a înviat; era pierdut, și a fost găsit (Luca 15:24). Miracolul convertirii

Miracolul convertirii lui Aurelius Augustinus la viața creștinească ce, mai târziu, avea să evolueze într-o viață de sfințenie, s-a petrecut la 31 de ani. Atunci, ascultând pildele despre viața monahală ale Sfântului Antonie cel Mare, scrise de Sfântul Antonie cel Mare, Fericitul Augustin a auzit un strigăt care i-a spus să citească (,,Tolle, lege!”). Urmând îndemnul mistic, a deschis Sfânta Scriptură și a dat peste următorul pasaj din Noul Testament:​

Nu în ospeţe şi în beţii, nu în desfrânări şi fapte de ruşine, nu în ceartă şi în pizmă, ci îmbrăcaţi-vă în Domnul Iisus Hristos, iar grija de trup să nu o faceţi spre pofte. (Epistola către romani, 13, 12-14).​

Acest moment a fost decisiv pentru viața viitorului sfânt, convertindu-l complet și determinândul să apuce calea către Biserică, către Mielul lui Dumnezeu, Cel ce a curățat lumea de păcat, Cel ce Și-a vărsat sângele pentru mântuirea lui Aurelius Augustinus și a tututor celor rătăciți.

Cum trebuie citită Biblia

Sfânta Scriptură poate fi interpretată în mai multe feluri, susține autorul în cartea sa, ,,Confesiuni”. Fiecare înțelege într-un anumit fel și aceasta este complet bine – nu e niciun rău în a avea păreri diferite despre ce înseamnă un pasaj sau altul. Biblia nu transmite doar un mesaj, ci mult mai multe, fiind o carte foarte pătrunzătoare.​

Tot cu referire la Cartea Sfântă a creștinismului, Sfântul Augustin face o remarcă foarte frumoasă: Sfânta Scriptură poate fi citită și înțeleasă atât de omul neînvățat, cât și de cel mai mare academician, pentru că înțelesurile sale sunt multiple și profunde, dăruind câte ceva fiecărui om care aleargă, cu inima deschisă, la ea.​

Geneza

În ultimele dintre cele 13 cărți ale Confesiunilor, autorul interpretează Crearea Lumii. Astfel, spune el, Dumnezeu a creat mai întâi o substanță nematerialnică, un nimic, din care s-au format ulterior Cerul și Pământul. A urmat Duhul Sfânt deasupra apelor, care a dat suflu de viața creaturilor Domnului. Îndemnul spre creștere și înmulțire nu trebuie văzut literal, ci poate fi interpretat în sensul că omul se înmulțește prin gândurile sale, prin reflecțiile pe care le dezvoltă și prin care conturează fel de fel de teorii. Toate animalele se înmulțesc. Omul, însă, se înmulțește la nivel spiritual prin gândire și iubire.

Timpul

O altă teorie filosofico-teologică a lui Augustin este în legătură cu timpul. Astfel, singurul timp care există cu adevărat este timpul prezent, pe care nu-l putem capta, nu-l putem povesti, deoarece trece foarte repede, transformându-se în trecut.​

Trecutul și viitorul sunt lucruri imaginare, plăsmuite de mintea omului. În realitate, ele nu există.

Timpul și neschimbarea lui Dumnezeu

Sfântul Augustin dezvoltă teoria veșniciei lui Dumnezeu. El este mereu. Nu are timp. Nu este în timp. Este veșnic.​

Se pune însă următoarea problemă – dacă Dumnezeu e veșnic, cum de a putut exista un moment în care lumea să nu existe? Ce a fost ÎNAINTE să creeze cerul și pământul? Ce a fost atunci? De unde această succesiune? Ce a făcut Dumnezeu atunci? Dacă nu se poate schimba și este mereu același, ce L-a făcut să vrea să creeze ceva?​

Sfântul Augustin răspunde acestei întrebări a neoplatonicienilor astfel: nu putem vorbi despre creația lui Dumnezeu în acest mod. El este veșnic. Nu a fost moment în care să nu fi creat ceva. Înainte de cer și pământ, a creat timpul. El știa că va urma să creeze cerul și pământul, dar omul nu poate înțelege aceste lucruri decât cronologic, deși, în realitate, ele au fost create simultan, în eternitate – în Dumnezeu nu există schimbare.

De ce Crearea Lumii este explicată succesiv, cronologic, de-a lungul a șapte zile, dacă Dumnezeu este etern și nu se află în timp?

Sfântul Augustin spune că motivul este simplu. Biblia explică Facerea Lumii cronologic, deoarece doar așa ar putea omul să o înțeleagă – trăind cronologic și in timp, nu putem înțelege lucrurile altfel, așa că Dumnezeu ne-a vorbit în limbajul nostru. Aceasta nu înseamnă, însă, că El într-adevăr a creat lumea în ordine cronologică. Acest lucru nu ar fi posibil, deoarece El nu se află în timp, ci este veșnic.

Sfânta Treime, Cea de o Ființă și Nedespărțită. Trei ipostasuri și un singur Dumnezeu

Dogma Sfintei Treimi este un alt reper în Confesiunile Sfântului Augustin. Astfel, Dumnezeu este unul, dar cu trei persoane, Tatăl, Fiul și Sfântul Duh.​

Pentru a ne facilita înțelegerea asupra acestei probleme atât de greu de înțeles de mintea umană, Sfântul Augustin face apel la o metaforă. Astfel, precum omul este o singură ființă și, totuși, are minte, suflet și trup, așa și Sfânta Treime este un singur Dumnezeu cu trei ipsotasuri – Tată, Fiu și Duh Sfânt.​

Acestor trei ipostasuri li se adăuga o casă a Domnului, un cer (evident, metaforic vorbind) – este vorba despre acea formă nematerialnică, acel nimic primordial, din care Dumnezeu a creat lumea, nimic care coexistă cu Treimea, dar nu este co-etern cu Aceasta, nefiind Dumnezeu, nefiind veșnic, dar fiind neschimbat.​

Dogma celor trei ipostasuri ale Preasfântei, de viaţă făcătoarei, nedespărţitei şi a toate făcătoare Treimi, va fi dezvoltată ulterior de Sfântul Grigorie Teologul și de alți sfinți părinți.

PLANUL MISTIC (RUGĂCIUNILE)

O confesiune cu adevărat sinceră nu poate fi adresată decât Creatorului. De aceea, Sfântul Augustin își începe și încheie fiecare dintre cele 13 cărți în care este structurată Confesiunile cu rugăciune compuse de el. De asemenea, introducere rugăciuni în mijlocul textului.

Întreaga carte este o rugăciune nesfârșită, o adresare către Dumnezeu, implorarea milei și a dragostei sale.

BIBLIOGRAFIE – Sfântul Augustin, Confesiuni, traducere, introducere și note de Eugen Munteanu, București, Humanitas, 2018. Pentru a citi gratis cartea în format electronic (pusă la dispoziție de editura Humanitas), click aici.

SURSĂ IMAGINE REPREZENTATIVĂ – https://www.cappuccinoprintrenori.ro/rugaciunea-sfantului-augustin-catre-moarte-si-cei-ce-raman-in-urma-noastra/

Articole asemănătoare

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *