Din jurnalul unui îndrăgostit

Mă pierd. Mă tot pierd dorind. Mai bine zis, neștiind ce doresc cu adevărat.

Aici, acum, timpul se dizolvă.

Îmi dizolvi simțurile realității. Îmi estompezi lumea, ochii mei confundându-te ca lumea mea. Chiar coincizând cu ea însăși.

Mă arunci pe un nou tărâm în care doar două elemente mai există. Unde simțurile pielii noastre conectându-se, vibrează substraturile. Unde numai ritmul inimii mele izbindu-se nebunatic de pieptul meu aproape disperat și dureros, cu viteza unei mașini de curse, se aude pe fundal. Lumea asta există acum pentru mine.

Într-un colț de stradă, sau poate colț de camera, sau poate colț de pat, viața mea se curbează nu într-un unghi drept. Nu știu ce întorsătură va lua momentul, știu doar unde o să ajung. La capăt…

Mă trage cu o viteză peste limita ritmului meu de supraviețuire întorcându -se la 180 de grade. O răscruce.

În timp ce urc treptele fericirii exponențiale imediate care mă înglobează întru totul, pierzându-mi esența și regăsind-o sub forma primitivă de dorință, cad înăuntrul meu foarte încet, agonitor, dar cu consecințe prompte. Cad înăuntrului meu negru ca abisul ochilor tăi.

Remușcările și împlinirea, sentimente ce mă pun să trag singur de ambele capete ale funiei, ambele laolaltă se emană din mine ca produs lichid de reacție în timp ce voința mea se evaporă într-o clipită. Alchimia agoniei.

Una… două… patru …

Fiecare pe obrazul meu oprindu-se pe solul rece și nepăsător în fața acelei persoane cu atitudinea al naibii de asemănătoare.

Corpul ți se cedează ție chiar dacă tu ești cea care se mulează mie, cum și picăturile sărate ale ochilor mei o fac pe obrazul individului prea pasional din fața ta. Te modelezi după mișcările mâinilor mele de dirijor în ale octavei „dragoste”. Cam falsezi. Dar sună și se simte extraordinar de corect dragostea mea închipuită? Se simte la fel de superb imitarea ta ieftină de dragoste a nevoii. Nevoia corpului tău de a se completa.

Fiecare mișcare a buzelor mele, ce se lipesc prea arzător de ale tale, preconizează cuvântul „egoist”. SUNT EGOIST! Știu că nu te pot avea cum nici pasărea ce ne cântă acum nu deține cerul. Ne cântă un cântec mai, mai simțitor decât tentativa noastră de cântec prin care încercam eu să te simt, în timp ce noi numim asta dragoste.

Am zis noi? Eu! Eu numeam asta dragoste. Tu cum numești reacția ta? Dar acțiunile mele? Ce sunt ele pentru tine?!

Te vreau cum un prădător își vrea prada. Însă în ecuația aceasta eu sunt prada, pentru că oricât de sălbatică e dorința mea, mă arde ea însăși pe dinăuntru, cum arde friptura de Crăciun uitată la foc mare. Atât de delicioasă… atât de otrăvitoare …!

Arde! Să nu cumva să te stingi, auzi? Nu vreau deloc cenușă! Nu vreau deloc pulberi și rămășițe…!Pentru că ochii mei se vor decolora, iar lumea se va transforma în gri. Arde-mă, consumă-mă până la ultimul atom și părticică. Oricum vei găsi mereu (și-l ai deja!)  pe cineva care te încălzește. Nu eu. Eu, căldura mea, e căldura degradării mele și de asta o adori. 

Brațele mele îți cuprind obrajii de parcă sunt ultimul ulcior cu apă din Sahara. Însă obrajii tăi nu au culoarea și aprinderea pasiunii, nu ca ai mei. Săracii mei obraji umezi de remușcări și regrete pentru că nu pot să îți dau drumul!

Articole asemănătoare

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *