„La vita e bella”: între joc și teroare

Holocaustul reprezintă un episod istoric la fel de greu de uitat precum este de imaginat: în vremuri ale ororii și ale conducerii regimului nazist, șase milioane de evrei timorați au fost uciși în lagăre de concentrare, cunoscând astfel, fără nicio vină, punctul cel mai josnic al tiraniei umane. Victimele celui mai mare genocid al tuturor timpurilor sunt comemorate anual pe 27 ianuarie, ziua în care, acum 8 decenii, porțile lagărului Auschwitz s-au deschis pentru a-i elibera pe deținuți. Vorbim despre o filă neagră a istoriei pe care nu trebuie să o mai întoarcem vreodată, ci să clădim, pe temelia ei, o lume a păcii și a iubirii. Filmul despre care-mi propun să vorbesc astăzi este întocmai un îndemn la dragoste împotriva urii și o lecție despre cum viața nu constituie doar un joc aprig pentru supraviețuire, ci și unul în cadrul căruia se pot strecura frânturi de zâmbete, valuri de afecțiune, bucăți de suflete candide și lacrimi ale inocenței. Într-o lume decăzută în haos și ostilitate, mai poate exista într-adevăr speranța binelui cuceritor.

(Afișul românesc al filmului. Sursa: https://ro.wikipedia.org/)

„La vita e bella” („Viața e frumoasă”) este o tragicomedie italiană din 1997 regizată de Roberto Benigni, care interpretează în același timp rolul principal. Acțiunea filmului este una simplă, dar extrem de concentrată prin mesajul și emoțiile pe care le transmite: pentru a-și proteja fiul de realitatea îngrozitoare a lagărului în care sunt închiși, Guido Orefice, tatăl, transformă tragedia într-un joc elaborat. El inventează pentru Giosue o vacanță și îi spune că trebuie să câștige 1000 de puncte respectând anumite reguli, cum ar fi să se ascundă, să nu ceară gustări sau să nu plângă. Impresionantă este puterea lui Guido de a-l convinge pe băiatul său că totul se rezumă la un simplu joc, pe fundalul dramatic al Holocaustului. Jocul devine astfel o cale de salvare interioară, o formă a sfidării realității grave.

Din punctul meu de vedere, motivul jocului în această creație cinematografică este abordat cu un farmec aparte, care asigură esența și frumusețea întregului film. Personalitatea lui Guido Orefice, un ospătar evreu, este de o veselie debordantă, aspect care o și provoacă pe Dora să se îndrăgostească de el și să îi ofere un fiu pe nume Giosue. Șapte ani mai târziu, cei trei sunt surprinși trăind o viață liniștită, de care se bucură împreună. Regimul nazist ia amploare din ce în ce mai mult, însă, persecutând evreii, iar micul Giosue și tatăl său sunt deportați în lagărul de concentrare de la Auschwitz, departe de Dora. Ironia sorții face ca deportarea celor trei să aibă loc în ziua în care fiul lui Guido ar fi trebuit să-și serbeze aniversarea, însă tatăl profită cu jovialitate de acest fapt, pretextând că lunga călătorie cu trenul, oamenii înghesuiți în vagoane și soldații înspăimântători din jur fac parte din surpriza pe care i-a pregătit-o cu ocazia zilei sale de naștere. Spontan și având mereu o mină veselă, Guido își cucerește băiatul dezvăluindu-i miza pe care o presupune întregul „joc” din care fac parte: un tanc adevărat. Fiind un părinte cu adevărat protector și de un farmec incontestabil, Orefice conservă inocența fiului său prin intermediul jocului și îl apără de o realitate de-a dreptul îngrozitoare apelând la invincibila putere a imaginației.

(Imagine reprezentându-i pe Guido, Dora și Giosue într-un cadru familial de o frumusețe încântătoare. Sursa: http://themovieman-bennyjayruss.blogspot.com)

Putem spune că jocul începe în momentul în care, împinși cu brutalitate într-o încăpere sordidă și încărcată de oameni vădit plini de suferință, evreilor nou-veniți trebuie să li se aducă la cunoștință regulile pe care sunt nevoiți să le respecte în lagăr. Atunci când soldații germani solicită un translator al normelor pe care urmează se le rostească, Guido se oferă voluntar fără a cunoaște câtuși de puțin germana și, în timp ce unul dintre persecutori vorbește într-o limbă de neînțeles evreilor, ingeniosul ospătar inventează pe loc propriile reguli ale jocului prin care câștigă încrederea lui Giosue.

Treptat, micul băiat resimte suferința și lipsurile și cere să se întoarcă acasă, dar puterea miraculoasă de convingere a lui Guido îl provoacă pe puști să își ducă la bun sfârșit misiunea. Mai mult decât atât, motivația de a strânge puncte zilnic și de a atinge maxima de 1000 de puncte reprezintă un element important care asigură rezistența și determinarea lui Giosue.

Un al doilea moment în care tatăl apelează la joc pentru a-și proteja fiul îl constituie momentul în care băiatul îl surprinde pe Guido muncind aprig, în niște condiții inumane, cărând bucăți de fier care abia puteau fi ridicate. Bărbatul afirmă că lucrează la construcția tancului și reușește astfel să îi inducă din nou lui Giosue, cu un har nemaiîntâlnit, ideea că totul reprezintă un joc în plină desfășurare. Odată cu trecerea timpului, puștiul deprinde regulile și își ascultă cu sfințenie părintele, aspirând mereu la grandiosul premiu de care tatăl îl asigură că se apropie cu pași mari.

Guido nu se oprește niciodată din a costuma durerea ororii într-o continuă distracție, riscând permanent pentru a-l înveseli pe Giosue. Astfel, transmite prin difuzor mesaje către Dora alături de fiul său, le induce germanilor iluzia că Giosue este unul de-al lor și îi asigură mese copioase, îl convinge pe băiat să stea ascuns și este într-o necontenită armonie cu acesta, relația părinte-copil fiind una demnă de luat ca exemplu și de analizat. Legătura strânsă dintre cei doi asigură, de fapt, supraviețuirea și dorința de a merge cu fruntea ridicată până în cea din urmă clipă a suferinței.

(Guido, explicându-i lui Giosue regulile jocului pe care trebuie să le respecte pentru a obține marele premiu. Sursa: https://www.libertatea.ro/)

Atunci când războiul este pe cale să se sfârșească, Guido este ferm hotărât să își protejeze familia și să evadeze din lagăr, însă salvarea Dorei constituie un real impediment. Spunându-i lui Giosue să rămână pitit într-o ascunzătoare, pornește în căutarea soției sale, dar nu o găsește. În alergătura sa, este surprins de unul dintre soldați, care îl împinge brutal din spate; întâmplător sau nu, tatăl trece pe lângă ascunzătoarea în care își lăsase fiul și, văzându-l, improvizează un marș haios; în opinia mea, este momentul de cea mai mare importanță, sensibilitate și putere din film. Deplin conștient de faptul că este la doi pași de moarte, Guido maschează totul sub forma unui joc pentru fiul său și învinge durerea, neputința și teama care, în condițiile date, ar fi copleșit de mult pe oricine. Guido își acceptă sfârșitul cu zâmbetul pe buze: este dovada cea mai clară de iubire și devotament față de băiatul căruia îi apără candoarea.

Finalul acestei creații cinematografice este unul memorabil: Giosue primește o plimbare cu tancul mult visat și își regăsește mama, strigându-și cu bucurie și inocență victoria. Titlul filmului nu este unul întâmplător: în simplitatea sa, transmite că viața merită trăită și că orice chin poate fi transformat în frumusețe atâta timp cât dragostea și imaginația primează înaintea tuturor durerilor și obstacolelor care îi pot ieși în cale ființei umane.

Consider că tragicomedia „La vita e bella” merită toată admirația care i se cuvine, acțiunea filmului fiind una extrem de bine construită, iar mesajul – surprins cu un farmec deosebit. Personajele ilustrează prototipuri umane menite să schimbe conștiința încărcată de reproș și ură și dezvoltă în inimi, mult mai mult decât sentimentul de compasiune, dorința de a trăi și de a te bucura de fiecare clipă a existenței tale, de a transforma neputința într-un joc și orice șanse – în puncte. Pentru că viața e frumoasă. 🙂

Sursa imaginii reprezentative: https://www.artstation.com/

Articole asemănătoare

Între

Stau între două timpuriși gândul meu se împarteîntre azi și cândva…Mă aflu între două hotare,dintre acum și mâine,între aici și acolo,între așa și altfel…Pacea mea…

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *