Lumina întunericului etern de Ștefania Filimon

Partea I

Îngerul celest al iadului cobora scările înălțimii cerului venind lin către pământul care aștepta în flăcări. Aripile îi erau luminoase, penajul strălucitor întunecat și rece, părul negru îi cădea pe umerii goi, sclipind în lumina flăcărilor flămânde ce măcinau pământul, rochia albă era ca o a doua piele fiind neclintită și fermă în ciuda vântului ce sufla puternic, ochii acesteia erau goi, fără pic de emoție, dar dincolo de ea sălășluia o furie rece, ce, odată eliberată, putea distruge totul în cale. Silueta devenea din ce în ce mai limpede și mai greu de privit, iar ochii înghețați, albaștri ai îngerului cuprindeau tabloul arzând rămânând neclintiți. 

Pe umărul acestuia se odhnea neprihănit un corn alb de os, răsucit de două ori, cu marginile strălucitoare aurii, așteptând să îți cânte plânsetul, dar îngerul nu părea conștient de acesta, privind ferm flăcările nemiloase. 

Stând plutind în aerul înăbuțitor, îngerul celest îți ridică brațele într-o mișcare lină, nepământească, invocând vântul, care veni numaidecât la comanda lui și, lăsând mâinile în jos, luă cornul de pe umăr și i-l întinse vântului care îl învălui, trecând prin corpul de os al acestuia, făcând să răsune un sunet surd ce era puternic, dar avea intensitatea unei șoapte. Muzicalitatea sunetului era plăcută și hipnotizantă, putând să îți rănească auzul și spiritul, sfâșiindu-ți sufletul dureros, dar, în timp ce cornul își cânta cântecul de jale și doliu, flăcările meschine se stingeau, coborând în pământ. Odată stinse, tot ce rămăsese era cenușă, iar, privind la cenușa aceea, pe obrazul fin al îngerului a curs o lacrimă, care, căzând pe pământ, lângă o mână de oase arsă, a lăsat o urmă din care a crescut o floare, dar floarea s-a ofilit în următoarea bătaie de inimă, pentru că totul acum era fără speranță. 

Astfel, îngerul celest a început să plângă în liniște privind la distrugerea făcută de ură și foc. 

Partea a II-a 

Flăcările meschine au coborât prin scoarța dură a pământului și au trecut din real în ireal, călătorind ani întregi, dar care au durat doar momente, și au pătruns în Iad, flămânde de teroare și căutând distrugere. Dar în Iad era rece, frigul trezindu-se la viață pregătit să se lupte cu focul, un duel cenușiu privit de sufletele vinovate care strigau îndurerate pentru milă, torturate de propiile sentimente care le măcinau și le sfâșiau din interior. Dar printre suflete s-a strecurat o flacără care a ocolit frigul cenușiu și cu viclenie a aprins zidurile de sticlă ale Infernului, care sub presiune au cedat și s-au prăbușit cu zgomot, chemând prin ale lor distrugere un alt înger care să oprească tot. Dar acesta care a venit nu era ca celălalt, era blând și doritor de moarte, cu părul scurt, până la umeri, cârlionțat, cu ochii strălucind rece auriu, iar aripile frânte sclipind agonizant a eclipsă de soare. Privirea acestui era sfâșietoare și morbidă, iar văzând flăcările distrugătoare s-a intensificat în dorință și chemând înghețul i-a poruncit să ucidă focul, capturându-l în propiul coșmar fierbinte, iar frigul, loial fiind îngerului, s-a extins peste tot Iadul și a cuprins între limitele lui infinite flăcările, de acum înfricoșate, oprindu-le pe veșnicie. 

Astfel, îngerul aridica o mână palidă, nepământească, și cu un gest divin a alungat sufletele în ale lor tortuturi, a prins în pumn focul înghețat și a alungat frigul, apoi, întorcându-se spre necunoscut, și-a deschis aripile rupte și a bătut o dată din ele, scuturând penele moarte și dispărând a lăsat în urmă un Iad rece, neiertător. 

Partea a III-a 

Răgetul fioros al vântului se auzea prin văile moarte și șuiera mânios printre ramurile uscate și goale ale copacilor mâncați de flăcările acum stinse, iar, odată cu sunetul surd, vântul înghețat aducea mici fulgi albi de cenușă, ca într-un dans al ninsorii. Prin vălul cenușiu se vedeau două siluete celeste, finisate cu lumină și conturate cu întunecime, mărețe și impunătoare… îngeri. Cel cu aripile negre strălucitoare, cu privirea calmăși cerească, șoptea furios taina muzicii vântului, iar mina sa inexpresivă nu trăda groaza pe care o simțea, însă, atent privind la penajul obscur, strălucitor, se vedea cum pâlpâie lumina aripilor deschise, neclintite și nerăbdătoare. Privirea lui sumbră urmărea atent conturul celeilalte ființe cerești, care avea aripile frânte, încâlcita lor lumină radiind orbitor, iar ochii săi tulburi și cețoși, aurii întunecați, privind meticulos distrugerea din jur, moartea și vidul lăsat de focul meschin, capturat de el în Iadul rece. Inima lui grea zbiera îndurerată și mâhnită, voind răzbunare și dreptate. 

Se priviră unul pe altul aruncând săgeți cu privirea, stând nemișcați veacuri întregi, iar la sfârșitul eternității dureroase, când vântul a încetat să mai bată, cele două creații cerești au început un război de cuvinte nerostite și sentimente dezlănțuite între ei. Cel dintâi i-a ordonat vântului să îl acopere, să oprească timpul în loc și să vină spre el formînd o baricadă, iar cel de-al doilea, șoptind o poruncă răsunătoare a ordonat frigului iadului să îl înconjoare, iar înghețul infernal pătrunzând prin creăpăturile pământului l-a acoperit pe cel frânt. Unul, văzut printr-o peliculă de vânt șuierător și particule albe-cenușii de cenușă, și celălalt apărat de o pătură rece de frig, condensată de îngheț, albicioasă și grea. 

Cei doi privindu-se intens unul pe altul, învăluiți de câte un scut dur, și-au dezlănțuit puterile distrugătoare fiecare împotriva celuilalt, vântul cenușiu luptându-se cu înghețul alb, formându-se un război rece ce forma o ceață întunecată albă ce înconjura lumea, dansând într-o luptă infinită. Iar îngerul cel cu aripi negre zâmbea mortal privind cum speranța se sfărâma în privirea celuilalt, admirând distrugerea făcută de flăcările nu de mult izgonite, rânjind malefic, sclipind a fatalitate, chipul acestuia având o formidabilitate epatantă și catastrofală, dar nici îngerul celest căruia îi atărnau aripile inutile nu era complet pierdut. Cu un zâmbet sobru și privirea solemnă știa în al său suflet cumplit că războiul rece nu putea să îl piardă, astfel ochii lui trădau ucigașa fericire și adânca înrădăcinată plăcere. 

Dar ce niciunul nu știa era că nimic nu avea rost, nici lupta frigului și a vântului, nici privirile tăioase, nici zâmbetele severe, pentru că niciunul dintre ei nu putea câștiga. Iar privind în continuare la bătălia dintre ei, cei doi și-au dat seama că vor pierde și au încercat să oprească totul, dar era prea târziu. Vântul și frigul încetaseră să lupte, iar acum dansau armonios, echilibrat, îmbrățișându-se simfonic unul pe celălalt, iubindu-se melodic și contopindu-se dulce, iar asta nu era de bun augur, căci cei doi îngeri nu puteau permite ca ale lor puteri să se armonizeze cu iubire, cuprizându-se într-unul când ei se urau și voiau moarte și, încercând să distrugă melodia simetrică și pașnică a celor două elemente, s-au rănit pe ei înșiși, rupându-și în mii de bucăți ființele și sufletele, ura fiindu-le fatală transformându-le spiritele din eterne în efemere, distrugându-i pe amândoi. 

Și, astfel, frigul dându-i putere vântului, iar vântul dându-i putere frigului, contopindu-se fabulos pentru vecie, ființele celeste s-au prăbușit și-au pierit ucise de propia dușmănie, ranchiuna fiindu-le nimicitoare. 

Și atunci cerul s-a deschis în două locuri, iar prin luminile animate și răsunătoare au coborât alți îngeri, trei de fiecare parte, care au ridicat trupurile neînsuflețite ale fraților lor și le-au transformat în pulbere albă, aprinsă, pe care au amestecat-o una cu cealaltă pentru a împăca cele două suflete, iar, apoi, au lăsat vântul și înghețul să danseze mlădios pe veșnicie, zâmbind văzând a lor iubire, oferindu-le cenușa celor doi în semn de pace și respect, iar, când iubirea celor două elemente a întâlnit ranchiuna acum domolită și împăcată a celeștilor, au transformat-o în compasiune și dragoste, formând o alianță de nepătruns. Văzând acestea, cei șase îngeri coborâți din văzduhul grandios. au părăsit lumea devastată, porțile cerești închizându-se în urma lor, și au lăsat ca nimicirea făcută de focul necruțător să fie vindecată de dragostea provenită din ura îngerilor care și-au unit sufletele și puterile formând iubirea ce urma să tămăduiască tot. 

Sfârșit

Autor: Ștefania Filimon

Articole asemănătoare

Între

Stau între două timpuriși gândul meu se împarteîntre azi și cândva…Mă aflu între două hotare,dintre acum și mâine,între aici și acolo,între așa și altfel…Pacea mea…

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *