Viața – lipsită de sens?

Îmi voi începe articolul plecând de la premisa că viața este lipsită de sens. Dacă aș accepta orice altă premisă, tot ce e mai jos ar părea o aiureală.

Că viața e lipsită de sens e, sigur, doar o umilă părere pe care e posibil să mi-o schimb, așa cum am mai făcut până acum. Aici nu poți avea decât păreri și cu greu poți impune un adevăr valabil pentru toți. Nu am argumente suficient de obiective și de solide pentru a demonstra unui om care crede că viața e un haos de neînțeles, că e exact opusul. Iar dacă le am, nu pot convinge decât pe cineva care era deja convins de ele, dar nu și le-a formulat. Așa și invers. Și asta pentru că, în astfel de chestiuni, e vorba mai mult de credință decât de demonstrație logică. Logica e o aiureală în fața marilor întrebări. Nimeni nu crede în sensul vieții sau în Dumnezeul unei anumite religii din rațiuni logice, din silogisme, din complexe de raționamente, din filosofare. Ci crede pentru că a avut deja premisele acelei credințe inconștient în el. Sau va crede dacă le va avea, dar aceste premise sunt subiective, sunt organice și nu se limitează la logică.

De aceea, a crede/a simți sau nu sensul vieții, îmi pare mai mult o stare lirică decât o concluzie la care să ajungi în urma unei dezbateri, fie ea cât de rațională și de echilibrată. Prin urmare, prefer nu să dezbat sau să încerc să răspund întrebării, ci doar să-mi exprim sentimentele legate de un posibil răspuns.

Trecând acum peste aceste note preliminare, am scris articolul cu gândul de a schița câteva răspunsuri pe care oamenii le dau, prin comportamentul lor, la lipsa de sens a vieții. Tu cum răspunzi în fața unei vieți lipsite de sens?

Unii oameni sunt cât se poate de conștienți de această problemă a inutilității finale a vieții. Viața veșnică e doar o poveste pe care toate datele științifice și toată intuiția omului o poate contrazice la fel de bine cum o poate și sprijini. Singurătatea e de neînvins, de nepătruns. Finalitatea a orice e viață e doar moarte și dispariție. Suntem prinși într-o cursă cel puțin stranie, în care alergăm de la muncă la familie. De mici suntem puși să lucrăm la realizarea noastră, adică la o carieră de succes și la o familie iubitoare. Dar ce faci când dai mental timpul cu 100 de ani înainte și vezi că nimic din această fadă realizare nu mai rămâne? Că nimic din ce faci nu are nicio importanță atunci când privești viața la scară largă și nu te mai limitezi doar la existența ta insignifiantă? Ce faci când nu ai niciun răspuns în fața suferinței celor inocenți, pe care până și religia cu greu o poate explica, ci mai degrabă îți distrage atenția de la această întrebare?

Unii cad în disperare și văd sinuciderea ca pe singura cale rațională și argumentată în această lume ciudată. De ce să continui să joci jocul unui accident cosmic care te împinge să trăiești doar pentru a nu mai trăi? De ce să continui să joci jocul vieții în care multe dureri-s, puține plăceri? Singurul motiv pentru care aceste persoane nu se sinucid e, poate, lipsa curajului? Sau, la Cioran, faptul că urăște viața la fel de mult precum moartea, cum singur mărturisește în Pe culmile disperării. Să o urască atât de mult încât să ajungă să-i fie indiferent dacă moare sau trăiește? Până la urmă, care e diferența între a trăi 70 de ani la fel de nesemnificativi la scara largă a omenirii, a existenței planetei, de miliarde de ani, la fel de nesemnificativi, de umbroși, de cenușii, la fel de neimportanți, pur și simplu, precum firul de nisip de pe coasta unei mări oarecare, care la rândul ei, va fi și ea schimbată în sol, apoi iar în mare, apoi iar în sol? Căci dacă nici continentele, așa cum le știm astăzi, n-au fost dintotdeauna așa și nu vor fi mereu la fel, cum am putea să ne consolăm noi cu ideea veșniciei prin, vezi, Doamne! persistența unor, să zicem, opere artistice sau științifice, sau prin persistența urmașilor, sau a reformelor politice…? Toate acestea vor fi, în doar câteva mii de ani (sau, în aproape toate cazurile, mult mai puțin de atât), la fel de uitate precum o pădure oarecare, ce exista acum câteva milioane de ani și de care nici cerul nu-și mai aduce aminte.

Cum răspund oamenii acestei impresii? Unii o acceptă, pur și simplu. Alții nici nu știu de ea, rămânând, din diferite pricini, în beciul ignoranței. Alții se prefac că nu știu, formându-și tot felul de povești duioase (vezi La vita e bella). (Și de ce nu sunt aceste povești duioase la fel de adevărate ca povestea lipsei de sens? Nu e lipsa de sens tot o simplă poveste?) Alții sunt, în mod admirabil, naivi. Alții își pierd naivitatea și încearcă să și-o recapete (vor reuși?).

Și ce importanță mai are, în fond, dacă are sau nu viața sens? Nu la fel trăim cu toții? Nu simțim aceleași lucruri? Nu lucrăm pentru aceleași idealuri? Afară de câteva excepții de sinucigași sau pustnici, cu toții ne comportăm la fel, indiferent de credința sau necredința într-un sens superior. Sunt creștinii, adepți ai religiei iubirii, mai răi ca ateii, la fel cum sunt și persoane atee mai rele decât creștinii?

De ce să ne mai întrebăm, când oricum nu există nicio posibilitate de răspuns? Animalele nu au răspuns pentru că nu au rațiunea necesară pentru a se întreba și ,deci, nu le pasă de răspuns. Noi, deși avem rațiunea necesară de a ne întreba, nu avem suficientă încât să și răspundem și, prin urmare, chiar ne pasă de răspuns (în afara momentelor în care uităm de întrebare, ne suspendăm capacitatea de a raționa, fiind prea insuportabilă în lipsa posibilității de răspuns).

De ce să ne mai pese, dacă oricum nu putem răspunde?

De ce să mai creăm reviste, să mai scriem sau să mai pictăm? Uneori e doar inutil și ridicol. Cred că, dacă Dumnezeu ar vedea, ar râde. Cu milă? Cu ironie? Cu indiferență? Ne vede, măcar?

Posibil ca răspunsul să fie exact cum vrea fiecare să fie la un anumit moment. Adică nu e deloc.

Imagine de Arek Socha de la Pixabay.

Articole asemănătoare

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

  1. Grele intrebari pentru 18 ani!Cred ca nimeni nu are un raspuns,fiecare simte si traieste viata prin prisma lui.Da,nu exista un raspuns ,dar daca ne gindim la asta permanent vom fi din ce in ce mai depresivi.Ia fiecare zi cum se prezinta ,cu cit cercetezi mai adinc cu atit te afunzi mai tare!Pina la urma ne nastem ca vrem noi sau este o intimplare? Stii , ma gindesc deseori ,cu cit iti pui mai putine intrebari,cu atit esti mai fericit!De atita amar de ani ,nimemi nu are raspunsuri la asemenea intrebari.Doar presupuneri si filozofie!