Cum se vede lumea de la catedră? – Un interviu despre literatură cu Prof. Dr. Liliana Foșalău


Cum este să fii profesor de literatură în zilele noastre? Care sunt provocările și satisfacțiile acestei meserii? Arta cuvântului scris este un domeniu prea puțin promovat în anul 2021. Tocmai de aceea, dascălii care predau această materie au o misiune foarte importantă: aceea de a înota împotriva curentului unei lumi dominate de audio-vizual, de a trezi generației tinere interesul pentru o preocupare care solicită mai mult atenția și intelectul, lectura. Pentru a afla mai multe despre condiția cadrului didactic în secolul XXI, vă vom prezenta un interviu cu prof. univ. dr. Liliana Foșalău. Sperăm că răspunsurile sale la întrebările noastre ne vor face să devenim mai conștienți de marea importanță a literaturii și vor reprezenta un îndemn de a citi mai mult, dea a ne deschide noi orizonturi prin intermediul cărților!

1. Marea literatură are calitatea de a rămâne mereu actuală prin perenitatea temelor pe care le abordează. Cum am putea comunica însă acest aspect celor care au ideea preconcepută că nu pot rezona cu textele vechi, întrucât oglindesc o societate foarte diferită din punctul de vedere al tehnologiei, al concepțiilor, al obiceiurilor și al normelor sociale?
Da, marea literatură se validează (şi) prin proba timpului, se ştie. Ea nu poate fi cantonată la un spaţiu, un timp, un public. Transcende orice graniţe. Deci nu e loc aici de idei preconcepute. E foarte simplu, e doar o chestiune de deschidere, avem atât de puţin de făcut şi atât de mult de câştigat!… Marea literatură (ca să preiau sintagma pe care aţi propus-o) nu e în căutare de cititori, ea e şansa cititorului de a deveni parte din lumea pe care i-o pune la dispoziţie.


2. Ce autori din literatura română și universală ați plasa în topul preferințelor personale?
Din literatura română – aş spune Blaga, Arghezi, Nichita Stănescu, în materie de poezie. Dar nu am terminat. Lista e mai lungă, nu aţi precizat „top… cât”. Ȋn ce priveşte proza noastră, Camil Petrescu şi Marin Preda ar fi primii; nu-l pot lăsa deoparte nici pe Octavian Paler, mi-a modelat tinereţea. Eminescu nu intră în niciun fel de clasamente, e mereu deasupra a tot. Pentru marea proză a lumii i-aş menţiona pe Flaubert (pentru că e impecabil în fiecare frază şi nu numai), Garcia Marquez şi Ernest Hemingway. Iar poezia lumii e pentru mine franceză: Baudelaire, Rimbaud, Mallarmé. Dar am o mare admiraţie şi pentru poeţii sufiţi!


3. Fiecare cititor descoperă bucuria lecturii prin intermediul unui autor, al unei conjuncturi sau prin educația pe care a primit-o de la un dascăl, părinte, mentor. Cum a început pasiunea dumneavoastră pentru cuvântul scris și grație căror lecturi a evoluat?
Să ştiţi că bucuria lecturii poate veni şi din interior, ca dar. Parte a fiinţei tale. Iar cu scrisul e la fel. Dar sigur că un rol important l-au avut dascălii mei din primele etape de formare, m-au susţinut, m-au ghidat, mi-au dat aripi! Este vorba despre profesorul de Română din şcoala generală şi apoi despre cel din liceu, era un profesor recunoscut ca personalitate a vremii sale în Oradea, m-a încurajat să trimit spre publicare poezii la „Familia”. Și au fost acceptate din prima, a fost debutul meu în poezie, pe vremea când eram elevă la Liceul de Filologie – Istorie din Oradea. Mă bucur şi-acum când mă gândesc la acele vremuri, revăd paginile revistei. Recunoştinţă aleasă profesorilor Petru Herdean şi Ioan Baba, dincolo de orice graniţe de timp şi spaţiu!…


4. Ca traducător preocupat de opera eminesciană, care sunt particularitățile textelor acestuia care au făcut munca dumneavoastră mai dificilă? Și care sunt aspectele remarcabile ale operei sale din punct de vedere traductologic?
Mă aflu pe un drum. Sunt foarte multe de făcut, nu ştiu ce voi putea face şi ce nu. Ȋn materie de traducere, ca şi de scris, nu poţi să fii sigur de nimic. Lucrurile se complică şi mai mult atunci când ne referim la opera lui Eminescu. Am stat mult de vorbă cu poemele pe care am reuşit să le traduc până acum. Uneori ai senzaţia că te afli în faţa unei uşi închise, al cărei lacăt s-a pierdut. Câţiva ani am crezut că Glossa nu se poate traduce, că e o lume perfectă şi inaccesibilă. Rostirea unor adevăruri de o profunzime incomensurabilă, valabile oriunde şi oricând, în simplitatea dezarmantă a unor cuvinte, iar apoi iradierea sensurilor, senzaţia că mă aflu în prezenţa unui diamant pe care trebuie să-l reconstitui în cuvintele altei limbi – toate acestea mi s-au părut a fi o provocare fără seamăn. Și, la un moment dat, poarta s-a deschis! Nu ştiu cum, sunt experienţe personale, dar fâlfâie o aripă de înger în unele momente (rare, e drept!) pe undeva prin încăperea în care tu te-ai zbătut mult timp, fără să mai speri că o să reuşeşti. Bine, revenind mai în real, cred că trebuie să ai o relaţie specială cu poezia ca să poţi traduce poezie, dar sunt multe de spus, am povestit câte ceva în prefaţa la volumul tradus. Discuţia rămâne mereu deschisă. Există un nume celebru în domeniul traductologiei, Eugène Nida, care spune că te naşti traducător (aşa cum te naşti poet), nu devii. Poţi deveni mai bun cultivând talantul primit. Ȋmpărtăşesc acest punct de vedere. Forma fixă rămâne o provocare continuă în cazul traducerii poeziei lui Eminescu, la care adaug muzica evanescentă a rostirii. Cel mai greu e că nu poţi să separi părţile întregului, că trebuie să-l redai în toată complexitatea şi armonia sa!


5. Ce opere literare ați recomanda unui novice în ale literaturii?
Nu ştiu daca există norme în materie de recomandări literare… Depinde de novice, de ce ar vrea acesta, de vârsta lui, de disponibilitate (poţi fi novice în literatură?, până când?, etc.) de gustul pentru nou, pentru descoperiri. Suntem atât de diferiţi şi creştem diferit, gusturile noastre, o oglindă a personalităţii, se dezvoltă diferit de la unul la celălalt. Un început ar putea fi… să deschizi o carte, să povesteşti cu un om interesant, să intri într-o librărie, să vizitezi o bibliotecă, să participi la un eveniment literar, o lansare, un festival sau un târg de carte. S-ar putea ca restul să vină de la sine! Consider că mai întâi trebuie să-i deschizi cuiva ochii spre ceva, apoi va veni si „obiectul”; dacă ştii să vezi, să observi, îţi este mai uşor să alegi, e valabil nu numai pentru literatură! Cred mai mult în gesturile hotărâtoare decât în recomandări. Și un astfel de gest ar putea fi să te întorci din când în când la Biblie, oferă enorm!


6. Cum au evoluat gusturile dumneavoastră literare de-a lungul timpului?
Cumva, consider că gusturile au ADN-ul lor. Adică în fiecare din noi există un „tipar”, o propensiune către ceva, mai degrabă decât spre altceva. Cu timpul, gusturile se complexifică, se rafinează, dar nu se îndepărtează mult de o marcă iniţială. Cel puţin în ceea ce mă priveşte, pot afirma asta. Asta am observat. Poţi să-ţi descoperi gustul pentru ceva aşa cum te întâlneşti cu un om, ai zice din întâmplare, dar întâmplarea aceasta a fost determinată de ceva. Ȋn acest sens, putem avea multe întâlniri favorabile, formatoare pe parcursul vieţii. Ca să vă dau un exemplu: mi-a plăcut Blaga de la prima „întâlnire”, dar atunci nu ştiam că voi simţi nevoia să cunosc poezia blagiană în detaliu, parcurgând toate volumele, revenind asupra lor, că voi recunoaşte o sensibilitate a mea pentru această poezie, că sunt mai deschisă spre acest tip de comunicare a emoţiilor, ceva care poartă în sine foarte profund amprenta unui spaţiu geografic, dar mai ales cultural şi afectiv, legătura cu strămoşii, inefabilul rostirii, ceva ce rămâne întotdeauna dincolo de ce se spune (în sensul de necesară căutare şi de inepuizabil), dar perceptibil la nivel intelectual şi afectiv. Cumva inefabilul şi inepuizabilul la nivelul comunicării şi al semnificaţiilor ar constitui cheia unui tip de gust literar. Cu Baudelaire a fost la fel: mai întâi câteva poeme, senzaţia de „deja vu” la simpla rostire a titlului celebrului volum, Les Fleurs du mal! Apoi nevoia de a citi mai mult, de a descoperi şi altceva, de a cunoaşte poemele în proză, dar mai ales jurnalele, paginile din Fusées, Mon cœur mis à nu, studiile de artă şi critică literară – o bucurie continuă!
Deci cred că gustul (nu numai cel literar) este amprentat în fiecare din noi, trebuie doar să ştim să-l descoperim în autenticitatea lui şi să-i oferim hrana necesară pentru evoluţie, deci şi timp, răbdare, pasiune, sacrificii – atunci când e cazul. Ȋmi plac mult cărţile care invită la a merge mai departe şi cele care (re)structurează interior! Ȋntr-un anumit fel, e ca în dragoste: în literatură trebuie să vă ascultaţi vocea inimii!


7. Care sunt, din perspectiva dumneavoastră, marile bucurii, dar și marile provocări, ale activității didactice?
Bună întrebare, credeam că nu mai preocupă pe nimeni… Bucuriile profesiei acesteia ţin, pentru mine, de întâlniri şi de energii, de vibraţii, de continuitate şi de dialog, de comunicare! Cred că ar fi timpul să ne întoarcem la locurile noastre de întâlnire, în amfiteatre şi în biblioteci, mi-e dor de asta, sper să se poată, măcar din toamnă! (Pe 13 martie „aniversăm” un an de singurătate). …Plus că nu te plictiseşti niciodată! Provocările ţin de o căutare continuă, eşti ca un alergător de cursă lungă, doar că parcursul ţine cât cariera. Nu îţi este permis să te opreşti, eşti expus tot timpul (desigur că asta înseamnă şi un mare stres, consum nervos). Riscurile sunt foarte mari. Trebuie să faci faţă nu doar publicului tău ci şi timpului tău, care a devenit foarte schimbător, nedrept câteodată: nu-ţi dă timp. Schimbarea este cea mai mare provocare, schimbarea în sensul de adaptare la cerinţe (neîndepărtându-te prea mult de tine însuţi), pentru că tinerii cu care lucrăm sunt foarte diferiţi de la o serie la alta. Aproape neaşteptat de diferiţi! Și ei vin, mereu alţii, purtând amprenta vremurilor, a felului în care au crescut, în care au fost educaţi, a ceea ce li s-a oferit (sau ar fi vrut să li se ofere), iar noi suntem aceiaşi (uneori chiar şi obosim); mi se pare o provocare foarte mare! Dar trebuie să îndrăznim, nu-i aşa?, rămânând (sau devenind) oameni ai timpului nostru, adică nişte romantici, în sensul în care Stendhal explica romantismul ca formă de modernitate. Ȋndrăznesc să adaug, la acest aspect, problema responsabilităţii pe care o purtăm (care nu e trecută în fişa postului, ci în conştiinţa fiecăruia dintre noi şi de care depinde viitorul acestei lumi – în paranteză fie spus, ca să nu pară prea important sau lipsit de modestie, dar aşa simt eu această profesie); o să avem generaţiile pe care le formăm. Mă bazez pe tineri, vor duce lumea mai departe şi vor şti s-o îndrepte! De redeschis, sper s-o redeschidem împreună!

Sursa foto: https://www.wall-street.ro

Articole asemănătoare

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *