Revelații la apropierea sfârșitului – De Profundis de Oscar Wilde

Oscar Wilde, autor care și-a scris opera la sfârșitul secolului XIX, spre finalul perioadei de apogeu a Imperiului Britanic, este mai ales cunoscut pentru romanul său Portretul lui Dorian Gray, o operă în care realizează imaginea decăderii morale a personajului principal prin învoirea cu plăcerea vinovată. Estetica pe care Wilde o adoptă în această carte este construită în jurul fascinației față de latura întunecată, păcătoasă a ființei umane. Wilde a fost într-adevăr un provocateur care, prin scrierile sale curajoase, și-a propus să sfideze societatea Victoriană rigidă și plină de pudoare. Probabil cea mai cunoscută zicală din carte afirmă că singurul mod de a scăpa de tentație este a te învoi cu plăcerea… un principiu care rezumă întreaga atitudine de viață a unui spirit nonconformist, de un sarcasm și o îndrăzneală incorijibilă.

Omul Oscar Wilde a rămas în istorie prin umorul său sec, care lovea în profunzimile ipocriziei înaltei societăți a epocii sale. Asemenea celebrului său personaj, Wilde era un iubitor al traiului bun, al plăcerilor fine de tot felul și ducea o viață nesupusă principiilor epocii sale, o viață ale cărei detalii ar stârni controverse chiar și în zilele noastre. Deloc un om aplecat spre latura spirituală, spre bucuria care rezidă în lucrurile mici și spre liniștea care poate fi găsită în cele mai crunte situații…. cel puțin în aparență. Tocmai datorită acestei imagini imprimate în istoria culturală a lumii, textul său filozofic De Profundis, scris în ultimii ani ai vieții, va șoca pe cei care nu cunosc contextul care l-a generat.

În anii 1890, Oscar Wilde a fost închis în temniță pentru relațiile sale necuviincioase cu un bărbat mult mai tânăr decât el. Petrecând timp în celula rece și sărăcăcioasă, privat fiind de mângâierile vieții și de comunicare, acesta a căzut în disperare. Prelunga suferință s-a soldat însă cu un deznodământ neașteptat, o revelație sufletească care a luminat lăuntrul ființei sale.

Simțindu-se la capătul puterilor, acesta a ajuns la concluzia că fericirea poate fi găsită și în cele mai potrivnice situații, în absența confortului material, a apropierii celor dragi și a mângâierilor lumești. Marele scriitor, care fusese supus oprobiului public și își pierduse sentimentul de demnitate conferit de bogăție și statut, a descoperit valoarea intrisecă oferită de condiția de a fi om.

Aflat într-o situație limită, pentru care viața de lux pe care o dusese până atunci nu îl pregătise, Wilde s-a decis ca din acel moment să își dedice existența bucuriilor spirituale, în opoziție cu marea dragoste față de obiecte și față de experiențele senzoriale care îi definiseră trecutul. Această schimbare de atitudine petrecută în condiții cu totul excepționale reprezintă un exemplu foarte interesant al flexibilității psihicului uman, care poate evolua în moduri mai mult decât surprinzătoare.

Faptul că Oscar Wilde a putut să ajungă la o asemenea concluzie arată dimensiunile impactului asupra edificiului psihicului său pe care l-a avut privarea sa de libertate. Având în vedere că Wilde se afla la vârsta maturității, concepțiile care guvernaseră viața sa se înrădăcinareră adânc în minte, concretizându-se sub forma unor automatisme de gândire. A fost nevoie de un mare șoc pentru a-i înlocui convingerile cu unele diametral opuse.

Dincolo de concepțiile diferite pe care lectorii acestei cărți le pot avea cu privire la sensul mai profund al vieții, această transformare interioară a lui Oscar Wilde este admirabilă, ea demonstrând până la urmă tăria de caracter a unui om care a fost capabil să își restructureze psihicul în condiții de adversitate. Nu cred că temnița a reușit în cazul său să frângă un spirit liber. Această experiență i-a oferit o nouă perspectivă asupra vieții și i-a întărit caracterul prin cunoașterea profundă a suferinței.
Un alt aspect remarcabil este că închisoarea nu l-a făcut pe Wilde să se lepede de trecutul său. Aceasta nu este o clișeistică poveste a pocăinței creștine. Din contră, Wilde a făcut pace cu viața de dinainte care, în ciuda noii sale viziuni, nu reprezenta o sursă de rușine. Acesta este un act de curaj al unei persoane care a rămas de fapt în conștiința populară prin autoexpresie și prin asumarea de sine.

Putem spune că De Profundis și Portretul lui Dorian Gray formează o diadă care ilustrează cele două laturi, spirituală și materială, ale ființei lui Wilde. Eu cred că această latură spirituală a existat dintotdeauna sub formă latentă, fiind însă convertită în iubirea de plăceri. Experiența trăită în închisoare a reprezentat de fapt o eliberare de energie psihică, care s-a soldat cu o mare interiorizare… fiindcă acesta este de fapt filonul principal al noii filozofii adoptate de scriitor spre sfârșit de viață: găsirea bucuriei în interior, prin contemplație. Condiția gânditorului presupune o înlăturare a presiunilor impuse de societate, o sursă de liniște pe care Wilde se pare că într-un final a descoperit-o, revelându-i-se odată cu ea și o nouă menire în viață.

De Profundis este probabil cea mai sinceră, cea mai deschisă, mai neartificială operă a lui Wilde… o confesiune plină de emoție și de candoare care atinge coarda sensibilă a lectorului prin ilustrarea unor valori universal umane. Nu putem ști cum ar fi evoluat viața lui Wilde dacă acesta nu ar fi murit la scurt timp după eliberare, însă acest text mai puțin cunoscut din ansamblul scrierilor sale ar fi putut deschide un nou ciclu creativ, în opoziție cu volumele și piesele de teatru din prima parte a vieții. Din păcate istoria nu ne-a oferit această șansă. Se poate spune că De profundis are valoare testamentară, reprezentând concluzia neașteptată a unei vieți cu totul și cu totul ieșite din comun!

Sursa foto: https://ro.wikipedia.org

Articole asemănătoare

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *