Tentativele literare ale unui student cu barba fragedă – VI




Şedinţa foto

Mi-am cumpărat un obiectiv special
Unul care prinde sufletele-n poză
Toată ziua stau cu el lipit de piept
Şi fotografiez.
Sufletul meu adoptă diverse poziţii
Așezat în studioul dintre coaste.
Blitzul se aprinde iar şi iar
Iar eu mă străduiesc pe cât se poate
Să îl fac să se simtă degajat.
La început era uşor stingher
Dar acum s-a relaxat, se simte bine.
E şi îmbrăcat elegant
Cu bunele mele intenții
Şi poartă la piept, ca pe o floare
Unul din gândurile mele mai curate.
Îi zic că lumea va fi plăcut surprinsă
Când va vedea fotografiile
El se face că nu mă crede
O face pe modestul
Dar ochii-i licăresc privind la cameră.
Şi pe chip îi înfloreşte un mic zâmbet.


Câteva consideraţii despre nori

Norii când se nasc nu ştiu să plutească
De aceea Dumnezeu face cu ei cursuri
Aşa cum pe pământ antrenorii îi învaţă pe copii să înoate
Hop! A apărut un nor… Domnul îl apucă de subbraţ
Şi împreună zboară pe cer.
Încet de tot, să nu se sperie.
Când norul mai prinde curaj Dumnezeu doar mai ţine o mână pe el
Apoi, când a învăţat bine îi dă drumul
Cu delicateţe însă, de tânărul cursant nici nu-şi dă seama.
Plutitul este ca mersul pe bicicletă: nu se uită niciodată
De aceea norii o fac şi în somn.

Deşi îmbătrânesc, se maturizează, trec prin adolescenţă, tinereţe
Şi ajung la bătrâneţe
Norii rămân asemenea unor copii întotdeauna într-o privinţă
Nu poate să-i lase Dumnezeu o secundă că se murdăresc
Şi din albi se fac gri
Creatorul însă nu îi lasă așa
De aceea îl spală pe fiecare cu grijă
Și la sfârșit îi stoarce.


Călătoria razelor de lumină

Razele de lumină călătoresc îndelung prin univers
Vreme de milioane de ani ele se prelungesc în vid
Sperând că într-o zi să găsească
O piatră, o floare sau poate un chip
Pe care să se aşeze.
Câtă vreme nu află acest ceva
Razele resimt un gol
Dar când îşi împlinesc scopul
Trăiesc pentru un moment împlinirea.
Ieri, o rază ce îmi lumina umărul
Mi-a mărturisit că acea clipă cât m-a atins
A dat sens călătoriei ei
Nicicând nu se mai simţise acasă
De când îşi părăsise steaua
Eu am surâs.
Simţeam că într-un fel o încălzeam şi eu
Aşa cum ea mă încălzea pe mine.


Istorie

Atunci când țăranul cânta
Fluierul său se făcea un fir prelung
Din care se desprindeau nenumărate alte fire
Fiecare cu capătul în natura altui lucru.
Poetul când se plimba prin pădure
Îşi împărţea sufletul în bucăți mari și mici
Şi fiecare, intrând într-o piatră, într-un copac, într-o floare
Îi dădea viaţă.
Călugărului, când se ruga pentru ceilalți oameni
Îi băteau dintr-o dată în piept și inimile acestora .
Pescarul, ridicând din adâncuri captura
Plutea pe o apă care, în trecut, poate mai cursese în colţul opus al Pământului
Învăţatul, citind, făcea loc sub creştetul său şi minţii unei alte persoane
Şi îndrăgostitul, privind în ochii fiinţei iubite
Se privea în același timp și pe sine în ochi.
Deslușind în încrengătura de vinișoare colorate din iris
Un licăr, o strălucire nouă.

Brutărie

Înaintează norii pe cer, ca nişte coci albe de aluat
Dincolo de linia orizontului, Dumnezeu a încins cuptorul
Unul după altul, îi ia în mâini şi îi pune înăuntru
Apoi, când s-au copt, îi scoate, îi lasă să se răcească, apoi îi frânge
Să le dea să mănânce la îngeri.


Mi-a căzut omenirea în cap

Mi-a căzut omenirea în cap
Doamne, ce lovitură
M-am prăbuşit inconştient
Şi nu m-am mai trezit decât după mult timp
Cu o migrenă groaznică însă.
M-am lovit cu piciorul de colţul istoriei
Ce durere am mai simţit
În degetul meu mare.
M-am împiedicat de trecerea între secole
Era să cad din nou, dar de data asta
M-a prins un înger.


O altă poezie despre nori

Norii se nasc bătrâni
De aceea toată viaţa lor sunt albi
Uneori grizonaţi
Tot din acest motiv se mişcă atât de încet pe cer
Înaintând vlâguiţi unul lângă altul, neputând vedea cu claritate
Ce e înainte.
Norii vorbesc cu voci atât de slabe
Că nu le poţi auzi pe pământ
O singură dată fac gălăgie.
Când se împiedică ei se lovesc unul de altul.
Şi toţi îşi scapă picăturile de ploaie din poală

La microscop

Stau aplecat deasupra ţesuturilor mele
Cu ochii în microscop
Şi îmi caut sufletul
Prin vizor privesc la zeci şi sute de celule
Înghesuite una-ntr-alta
Dar sufletul nu-i nicăieri
Nici între ele
Nici în interiorul lor.
Am luat la rând mai multe lamele.
Am examinat ţesuturi de toate felurile
Chiar şi o părticică de inimă
Fără niciun rost însă.
Poate n-o fi lumina bună.
Doamne, nu vrei să trimiţi un sfânt?
Să lumineze cu aureola lui
Poate am să văd mai bine.


Uzina de stele

Undeva, sus de tot, deasupra cerului
E o imensă fabrică de stele
Acolo, pe lungile benzi ale liniilor de producţie
Acestea înaintează, pe jumătate construite
Îngerii înşurubează pioneze, asamblează componente, conectează fire
Apoi le trimit mai departe
Când o stea este terminată ajunge la controlul calităţii
Unde este aprinsă pentru câteva minute, să vadă inginerii dacă funcţionează
În cele din urmă stelele se încarcă în container
Şi sunt transportate către locul arondat de pe cer
La o distanță suficient de mare una față de alta încât să nu se ardă
Dar totuși destul de aproape cât să poată fi conectate la aceeaşi reţea de iluminat
Seara un înger apasă butonul de comandă
Şi toate galaxiile se aprind pe boltă
Stelele nu se ard decât după mult, mult timp
Căci garanţia e de miliarde de ani.
De aceea nu este nevoie
De echipă de mentenanţă.

Sâmbure de adevăr

Am găsit într-o zi într-un magazin pentru agricultori
Printre seminţe de roşii, de castraveţi şi de alte plante
Împachetat într-o punguţă mică şi colorată
Un sâmbure de adevăr
L-am plantat în grădină
Şi, iată, copacul care a răsărit
A rodit fructe de adevăr.
Ori de câte ori vreau să aflu ceva mai intim de la cineva
Îi dau câte unul

Ca să mă ţină şi la iarnă
Am făcut dintr-o parte din fructe ţuică.
Pe care o ţin într-o damigeană, uite aici
La colţ

Eu însă nu am gustat niciodată
Temându-mă, bineînţeles
De rezultat.


Pe întuneric

Neantul are şi el un trup al său
Cu coşciugul drept os şi ţărna drept carne
Când mor, oamenii prind din nou viaţă în pântecul acestui trup
Dormind pentru eternitate, ca în lichidul amniotic.

Toate amintirile tuturor oamenilor care au trăit
Înfulecate de o bestie omnivoră
Al cărei trup creşte fără încetare.
Asimilând toate fiinţele care au trăit vreodată.
Un corp de gigant
Pe care nu îl poți cuprinde.


Peisaj văzut dintr-un tren

Orele petrecute tren:
O înșiruire de mii de momente
În care mergi atât de repede
Încât simți că ai încălecat pe o săgeată
Și zbori prin aer
Așteptând să te înfigi într-un trup sau poate într-o țintă.
La dreapta și la stânga ta, până la linia orizontului
Se intind câmpurile, ca o coală de hârtie colorată-verde
Pe care un pix nevăzut
A trasat două linii drepte, paralele, pe care a început să le unească prin mici segmente.
De au apărut șinele.
Muzica din căști se suprapune peste huruitul trenului,
Dă culoare fondului sonor, pe care altfel
Dacă ar fi să-l reprezint printr-o imagine
Ar fi alb negru.
Norii de pe boltă
Sunt distribuiți cu asemenea uniformitate încât
Ai zice că cerul este tot o hârtie, imprimată cu model
Suspendată deasupra lumii.
În spațiul dintre aceste două uriașe coli
Se află civilizația umană, cu sate, orașe, râuri, munți, șosele.


Golf

Cerul este un teren de golf cu o singură gaură.
Dumnezeu stă la un capăt țînând crosa
Își așază soarele la picioare ca pe o minge
Și la ora răsăritului lovește.
Soarele se urnește, pornește în linie dreapta, încet
Căci Dumnezeu nu e nicicând mânios sau nerăbdător
Și nu dă cu forță.
Toată ziua se deplasează pe cer.
La capătul zilei cade în gaură
Înconjurat de un nimb de lumină roșie.
Apoi Dumnezeu ia luna, o pune jos, se pregătește și lovește din nou.


Întuneric

În întunericul nopții
Mă simt precum un fir de zaț la fundul unei cești de cafea
Aștept ca cineva acolo un sus, în ceruri
Să bea, să termine de băut licoarea aceasta neagră care s-a lăsat peste lume.
Atunci voi fi atins de razele calde ale Soarelui.

Noaptea este cafeaua pe care o bea Pământul
Că să se trezească dimineață.
Seara Dumnezeu așază ibricul
Pe flăcările roșii ale asfințitului
Apoi pune praful de cafea și varsă apa
Licoarea se face așa întunecată
Că abia mai trece prin ea lumina lunii.
Toată noaptea cafeaua fierbe
Dar căldura o simțim doar cu sufletul
De aceea noaptea e timpul patimilor.
Ca să nu fim corupți întru totul
Dumnezeu a făcut somnul.
Doar așa mai putem uita
De marea poftă ce pururea ne-ncearcă.
Bolborosind înăuntru.

Articole asemănătoare

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *