Tentativele literare ale unui student cu barba fragedă – X

Despre nori

Dumnezeu stă aplecat deasupra lumii
Și adună pe bețe vată de zahăr
Tot învârte, tot învârte
Până când s-a adunat o masă considerabilă
Apoi așază fiecare exemplar pe boltă.

Noi privim la cerul atât de dulce
Și ne întindem să apucăm, dar brațele ni-s prea scurte
Nu știm noi că, de fapt
Vata de zahăr o păstrează Domnul pentru îngeri


Încă o altă poezie despre nori

Dacă te-ai ridica deasupra norilor
Ai vedea niște piscine uriașe săpate în masa acestora
În ele înoată, în lumina soarelui, îngerii.
Pe margine mai stă câte vreun sfânt
Cu picioarele în apă, să se obișnuiască.
Apoi, câțiva metri mai încolo, întinși în chaise longue-uri
Câțiva profeți își fac somnul de după-amiază.

Așa stau la piscină locuitorii Raiului tot anul
Numai în anumite zile schimbă Dumnezeu apa
Și atunci, tot ce a fost în piscine curge prin nori, pe pământ.


Copacul

Am răsărit dintr-o sămânță picată cândva
Între o vară și o toamnă
La început mă înălțam timid. Eram un băț cu câteva frunze în vârf.
Acum m-am făcut mai gros.
An de an mai pun un inel, inel lângă inel
Ca un șir de brațe de lemn care cuprind în strânsoarea lor brațele anului trecut.
Stau cu ramurile în aer și le bălăngăn încet și plictisit
De anii lungi petrecuți în inerție.
Mi-e dor de ploaie. Mi-e dor să simt picurii reci pe frunze.
Și pe rădăcini să mă sărute buze ude de lut.
Dar e secetă.
Tu ai bătut drumul lung până la pădure toropit de soare.
Chinuit de căldură.
Și-acum, umbrit de coroana mea, stai întins pe iarbă.
Și citeșți.
În scorbura mea stupul e plin de viață.
E o inimă de ceară și de miere în care se ascund mii de alte inimi minuscule.
Inimi înveninate de viespe.

Viața de copac e singuratică
Nu ai cu cine vorbi, căci plantele nu au voce
Numai din când în când vântul îți dă glas făcându-ți frunzișul să foșnească
Și atunci îi șoptești copacului vecin
Doar că vorbiți amândoi în același timp
Și nu se înțelege.
Aștepți să vezi câte un om
Și umbra ta să se contopească
Cu umbra sa mult mai firavă
Cât timp acesta stă sub desișul de crengi și frunze
Care îți compun coroana.

Umbra este o ieșire din sine.
Pentru că astfel forma ta o depășește pe cea fizică
Umbra este plânsul copacilor.
Pentru ca are aceeași mișcare descendentă ca lacrimile
Și, precum acestea sunt reci, așa și ea aduce răcoare.

Tu stai o vreme, apoi de ridici și pleci.
Te privesc cum te faci din ce în ce mai mic pe măsură ce te îndepărtezi
Acum ai dispărut și sunt din nou singur.
Înfipt în pământ, mă simt nespus de obosit
Aș da orice să mă pot întinde o clipă
Să nu mai simt apăsarea coroanei acestea dese
Dar nu se poate
Cel puțin deocamdată
Va veni poate o zi când cineva va veni cu o secure
Și o va înfige în coroana mea
Săpând o rană din ce în ce mai mare
Ce durere voi simți atunci
Dar și ce ușurare
Când nu voi mai purta pe ramurile mele singurătatea.

Precum pomii

Oamenii sunt precum copacii
Se nasc dintr-o sămânța și se fac mari, mari de tot
Dacă nu la corp, măcar la orgoliu.
Sunt înconjurați de o scoarță, care cu timpul se face din ce în ce mai groasă.
Și cu vârsta devin din ce în ce mai rigizi.
Câștigă și pierd bucuria așa cum pomilor le apar și le cad frunzele
Și trăiesc alături de alți oameni așa cum copacii se-adună în păduri.
Un lucru ne diferențiază însă.
Copacul nu se mută niciodată.
Noi oamenii însă ne smulgem rădăcinile din pământ.
Și pășim pe ele până la altă pădure, mai aproape sau mai departe.
Și apoi poate spre un alt codru.
Până găsim acel loc unde ne putem usca.


Sunt doar o țigară

Sunt doar o țigară
Pe care istoria o ține între buze
Ea trage în piept
Iar eu ard la celălalt capăt
Producând o dâră de fum
Ce se dizolvă în atmosferă, pierzându-și culoarea
În amestec cu aerul.
Alături e o scrumieră uriașă
Cu milioane de mucuri.
Mă uit la ele să văd cât de lungi sunt
Și privind la cât a mai rămas din mine
Speculez cât mai am de ars.


Într-o picătură de ploaie

Stau ghemuit într-o picătură de ploaie
Și cad spre pământ
Cu o viteză atât de mare
Încât mi se pare că stau pe loc.
Nu am pic de aer. Îmi țin respirația.
Încercând să nu mă inec.
Sper doar să pic pe moale…
Poate pe o frunză, poate pe petala unei flori
Poate pe un obraz.
Și să nu mă sufoc până ajung acolo jos.
Căci aș vrea să mai trăiesc.

Articole asemănătoare

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *