Cum am devenit Arhiducesă de Fehlingen – Primul meu zbor cu balonul

Pentru a intra în „nobilimea conducătorilor de baloane”, cred că prima condiție ar fi să nu ai frică de înălțime. Mai apoi, să ai trecută experiența asta pe lista de „lucruri de făcut cel puțin o dată în viață”.

Inițierea teoretică și pregătirea balonului

Conform tradiției, care datează încă din 1873, pentru a obține un rang nobiliar, trebuie să întreprinzi ceva măreț. Una dintre cerințele obligatorii este de a ateriza înapoi pe pământ, nota bene! cu toate părțile corpului la locul lor. Sincer, nu m-am gândit niciodată la culisele zborului cu balonul. Mi-am imaginat că îmi cumpăr un bilet sau îl primesc în dar, cum s-a întâmplat de altfel, și voi merge undeva pe un câmp „de decolare”, mă voi cocoța în coșul balonului care mă va ridica în văzduh și voi avea ocazia de a mă hlizi la nori, asemeni unui copil.

Eh, hai să fim serioși! Când organizatorii zborului au scos din remorcă un sac uriaș, în care era îngrămădită pânza balonului și, alături de flăcăii participanți la zbor (deveniți și ei nobili ulterior), au târât coșul pe câmp, câteva frisoane m-au străbătut. Cred că am și zis cu voce tare: „Chestia asta o să se umfle și ne va ridica în aer?”, pentru că altfel nu i-aș fi auzit râzând pe cei din jurul meu…

În fine, trecem la munca de echipă. Super pilotul nostru, Tom (pentru mine, Ducele tuturor locațiilor de aterizare), ne așază frumos în cerc și ne face pregătirea teoretică: cum ne comportăm la desprinderea de pământ, care este locul fiecăruia în coș, care este poziția de siguranță – acel „în caz că…”-, cum și unde se va produce aterizarea și, nu în ultimul rând, atribuțiile membrilor cu privire la asamblat și dezasamblat. În etapa aceasta, am rămas ca la dentist. Eu, Lady „Habar n-am – de Constanta“, ajutam împreună cu colegii de zbor la „asamblarea“ colosului care se uita la mine dintr-un sac!

Fiecare își avea locul. Băieții erau poziționați acolo unde era nevoie de mai multă forță (cu mulțumiri din partea fetelor). Coșul este răsturnat pe o parte și prins în toate chingile posibile de pânza deșirată pe câmp (cca 6 m), pe care o născuse sacul acela dubios.

Începea să arate promițător. Cea mai frumoasă și colorată, pânza (fix roșu, culoarea mea preferată) aștepta să primească aerul din ventilatoarele deja orientate și fixate. Poziționați fiecare în locuri strategice, indicate în prealabil de pilot, observam cum se înălța mândrețea inventată acum 238 de ani. Am știut fiecare cum și când ne vom urca în balonet, la fel precum și ce poziție vom adopta pentru o decolare perfectă.

Zbor in văzduh

Ne-am ridicat deasupra pământului! Vântul este de partea noastră și deja toți participanții au amuțit. O liniște superbă, un peisaj mirific, un cer mirobolant, dar… ne-a trezit zgomotul buteliei de gaz, cea pe care o pornea pilotul din când în când, tocmai pentru a încălzi aerul din balon.

Sentiment de fericire, asezonat cu un zâmbet lipit pe față, fascinație! Gândul că ar putea să se termine gazul la un moment dat, m-a bântuit doar o secundă, pentru că eram în extaz și nu prea mă interesa dacă voi leșina într-un copac. Am fost în aer aproape 2 ore, pe care le-am simțit ca pe 10 minute. Am început să realizez că distracția s-a terminat când pilotul căuta „loc de parcare“.

,,Parcarea” și reintroducerea in sac

Nu poți să „parchezi” balonul oriunde! Nu pe casele oamenilor, nici pe primărie sau pe statuile din centru. E musai să fie în afara localității, pe un teren întins, de preferat fără copaci. Și nu mă gândeam că o operațiune de tipul acesta poate fi atât de complexă. Abia găsești loc de parcare pentru mașină în centru orașului, darmite să cauți loc de aterizare pentru un balon „încărcat“ cu oameni! Este o adevărată aventură!

Am găsit! Ne lăsam ușor în jos… nu e bun!

Un copac ne strica planul. Renunțăm. Balonul se ridică ușor, ajutat de aerul cald să zburăm în căutarea altui loc potrivit. Pilotul, cu mâna streașină la ochii, știind exact după ce se uită, a dibuit locul perfect. Ne luăm pozițiile de aterizare și puf! Impactul cu pământul! Știam dinainte că e musai să părăsim coșul cât de repede în eventualitatea în care acesta s-ar fi răsturnat. Colosul de pânză a leșinat cu succes pe câmpul liber.

Fiecare eram deja la pozițiile noastre pentru acțiunea „întoarcerea în sac”. Munca de echipă am apreciat-o cu un respect deosebit. Ce am făcut la început, am desfăcut la sfârșit. Și iată-ne injectați cu tone de sentimente, privind remorca unde a fost băgat iar la odihnă „Colosul nostru“ D-OGTH.

Acordarea titlului nobiliar

Ei bine, asta m-a luat cu adevărat prin surprindere! Ceremonia de botez al primului zbor cu balonul!

Se deschide o sticlă de sec și se închină în cinstea unui eveniment memorabil din viața celor prezenți. Suntem în cerc, iar pilotul începe să povestească într-o manieră distinctă. Fascinată, respiram alert pe ascuns. Ascultam nu doar cu urechile. Activasem și pielea și poziția statuie cu paharul de închinăciune în mână.

Și am aflat că în 1873 a avut loc primul zbor cu balonul, la care au avut onoarea să participe o oaie, o rață și un cocoș. La 21 noiembrie, în același an, deasupra palatului Versailles și a Parisului, zburau primii oameni cu balonul. Deși, Ludovic al XVI lea, regele Franței, hotărâse că primii care vor zbura vor fi doi condamnați, un atare de Rezier, susținut de ducesa de Polignac, a insistat că acest lucru trebuie înfăptuit de către nobili. Marchizul d’Arlandes li s-a alăturat. Astfel, de Rezier și voluntarul lui au devenit primii piloți care zburau cu balonul. Inventatorii și părinții acestei idei revoluționare au fost frații Montgolfier, Etienne și Joseph.

În timpul relatării, Pilotul Tom ținea în mâini ceva ce semăna a diplome. Așa le vedeam eu din unghiul meu. După ce a  terminat de povestit, s-a îndreptat spre colega din stânga mea și a început ceremonios acordarea titlului, mai exact,  înnobilarea.

Bătea vântul la sol, și atunci când bate vântul, sincer, nu prea înțeleg limba germană, așa că nu prea am priceput ce bolborosea. Se oprește și în fața mea și încep să prind cuvinte care îmi erau adresate: „Erzherzogin” (Arhiducesă). Deja eram stăpâna aerului de Flehingen (numele localității unde am aterizat).

Ce înseamnă acest lucru? Ei bine, totul are o explicație. Conform tradiției, cine zboară prima dată cu balonul și aterizează cu succes, în locul unde a aterizat, i se înmânează un titlu de nobil. Se spune că însuși Ludovic a dat acest decret, iar teoretic vorbind, decretul este încă actual datorită faptului că regele nu a apucat să anuleze legea înaintea morții sale.

Așa am devenit Arhiducesă de Flehingen. Un titlu pe care o să-l port cu drag în suflet, la loc de cinste, în amintiri și bineînțeles pe perete, într-o ramă. O experiență unică pe care am vrut sa o împart cu universul. Un sentiment unic pe care doresc să-l trăiți, cel puțin o dată în viață.

Mulțumesc familiei pentru darul neprețuit, pilotului pentru profesionalism, colegilor de zbor pentru spiritul de echipă, cerului, vântului și soarelui. Magnific!

@copyright Alina Stanciu, @foto Archiva personală

Articole asemănătoare

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *