Despre nume și puterea sa. Tu numele cui îl porți?

Orice ființă, obiect sau loc cunoscut din universul la care ne raportăm i se acordă și poartă un nume. Fie că acest nume îi descrie forma, însușirile sau reprezintă o legătură spirituală și emoțională a celui care i-l conferă, întreaga sa existență se va învârti în jurul apelativului primit. Dacă este să ne raportăm la semenii noștri sau la noi înșine, vom observa că ne devine firesc și ne identificăm, treptat, cu sonoritatea și cu însemnătatea numelui pe care îl purtăm. Numele pe care fiecare dintre noi îl purtăm ajunge să ne definească mare parte din ceea ce suntem: personalitate, arbore genealogic, mediu cultural, precum și influența socială și istorică asupra sinelui.

Vechii romani aveau obiceiul, practic am putea considera, de a-și numi fiii în funcție de ordinea în care aceștia veneau pe lume. Prin urmare, mulți dintre romani aveau drept praenomina numere ordinale, în cazul băieților: Primus (primul), Secundus (al doilea), Sextus (al șaselea), Octavus (al optulea – de unde și mai des întrebuințatul Octavian) Decimus (al zecelea) sau Prima (prima), Secunda (a doua), Tertia (a treia), în cazul fetelor. Recurența numelor ce pornesc de la cifra cinci, în detrimentul primelor cifre ( de la 1 la 5) este justificată de Varro (Varro, De ling. Lat. 6.33-34), cel care ne sugerează că însemnătatea prenumelor romane putea fi legată și de luna anului în care copilul venea pe lume: Sextus (născut în cea de-a șasea lună), Septimus (născut în septembrie), Octavus (născut în Octombrie), Jfonus (născut în noiembrie) și Decimus (născut în decembrie), fapt pentru care aceste ultime nume pot fi mult mai des întâlnite în rândul romanilor. Pornind de la teoria lansată de Varro îi vom descoperi și pe cei care poartă numele celorlalte nume ale anului: Marcus (cel născut în luna martie), Maius/ Magios (cel născut în luna mai), Iunius (cel născut în luna iunie), Iulius/ Iulia, (cel/cea născut/ă în luna iulie).

Inscripție romană din Algeria EAGLE, CC BY-SA 3.0 https://creativecommons.org/licenses/by-sa/3.0, via Wikimedia Commons

Dacă în perioada republicană romană, și mai apoi în cea imperială, prenumele se puteau identifica cu însemnătatea dată de înțelesul propriu al termenului devenit onomastic, deasa întrebuințare, moștenirea familială, precum și îndepărtarea lingvistică de sensul original al termenului a făcut problematică asocierea numelui cu înțelesul său primar. Contemporanii Iulia sau Marcus, alături de formele derivate specifice limbilor moderne (ex. Julia, Giulia, Joulia, Markus, Mark etc.), se vor identifica mai greu cu luna nașterii, ci mai degrabă cu vreun strămoș sau cu un atare personaj celebru. Identificarea cu un membru celebru al familiei era asigurată nu numai prin strânsa legătură de sânge sau prin (con)afirmarea socială, ci și prin purtarea numelui celui pe care rubedeniile îl doreau recunoscut ca parte integrată a neamului. Gaius Iulius Caesar (mai târziu în grafia Cezar), născut printr-o operație de cezariană (de unde și denumirea acestui tip de naștere) în luna iulie a anului 100 î.Hr. în sânul ginții Iulia, a fost cel care a marcat istoria prin eradicarea republicii ca formă de guvernare romană și instaurarea unei conduceri de tip dictatorial. Reușitele sale militare au fost pe atât de aclamate, încât numele său a devenit un substantiv comun ce denumește o titulatură. Nu doar urmașii săi imediați au purtat titlul de cezar, ci și cei mai îndepărtați europeni, ecoul reușitelor sale militare atingând până și imperiile europene din secolele XIX și XX. Ultimul Kaiser al Germaniei, Wilhelm al II-lea, sfârșindu-și conducerea în data de 9 noiembrie 1918.

Gaius Iulius Caesar – Musei Vaticani (Stato Città del Vaticano), Public Domain, https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=49885704

O situație similară se năștea și în perioada imperialistă austro-ungară, când majoritatea copiilor primeau nume de bun augur, de cele mai multe ori alese din rândul membrilor familiei regale. Astfel, din dorința de a proclama o nouă orânduire, centrală și constituțională, subordonată unui singur ,,stat”, Austria și Ungaria vor fi conduse de tânărul Franz Joseph. Franz era numele ultimului împărat al Sfântului Imperiu Roman de Apus și al primului împărat al Austriei. Al doilea prenume, Joseph, era cel al iubitului împărat Joseph. Împăratul Franz Joseph aducea, prin numele său program, noul și compromisul. Forța numelui avea să răzbată vreme de cel puțin trei generații și în rândul oamenilor de rând, unde se cunoaște o amploare onomastică de sorginte regală, cunoscută în popor drept generația ,,Franz și Joseph”. Fenomenul nu este singular, același lucru petrecându-se și în Rusia țaristă, unde mulți dintre copiii rușilor aveau să poarte numele membrilor familiei regale: Nikolaj, Alexander, Ekaterina, Olga, Anastasia. România avea și ea să își boteze copiii cu numele conducătorilor: Mihai, Carol, Maria, Elena/Ileana.

Portrait of Franz Joseph I of Austria, 1890
János Vaszary, Public domain, via Wikimedia Commons

Țările creștine au adoptat și folosit nume specific creștine, cel mai probabil din dorința de a oferi micului creștin protecția divină și pe cea a sfinților, dovadă făcând faptul că cel mai iubit nume feminin din spațiul creștin este Maria, precum cel al mamei lui Iisus, fiul lui Dumnezeu, alături de care vom fi purtători ai numelui Sf. Prooroc Ioan (în diversele sale forme John, Johan, Johanna, Ioan, Ioana, Oana etc.), al Sf. Apostol Petru (ex. Peter, Petra, Petru), al Sf. Prooroc Ilie (Ilia, Elias, Elija), al Sf. Apostol Andrei (Andrew, Andreea, Andrei, Andreev etc.) și lista poate continua. Pe partea cealaltă a globului, chinezii obișnuiesc să ofere nume copiilor în funcție de expectanțele pe care le au de la aceștia. În partea sudică a Asiei, părinții indieni nu oferă propriilor copii numele pe care și le doresc, acestea fiind o exprimare a dorințelor bunicilor și nu iau numele altor membrii ai familiei, căci se consideră a fi semn de rău augur.

Sfântul Andrei
Gabriel Hildebrand, CC BY-SA 2.5 https://creativecommons.org/licenses/by-sa/2.5, via Wikimedia Commons

Norocul, șansa, reușita sau, deopotrivă, eșecul, nu trasează parcursul social, emoțional și profesional al unui individ, însă pot să-i influențeze acestuia alegerile, spun studii întreprinse la Universitatea Harvard în cursul secolului trecut. Un Mike va fi de cele mai multe ori un elev mediocru, în vreme ce un Berry este predispus la intra în tot soiul de belele. Studiile de dată mai recentă spun tocmai contrariul: numele pe care îl purtăm nu poate determina parcursul unui individ. În aceeași ordine de idei, numele poate spune multe despre noi și ne poate stabili originea, căci Mahomood va fi având probabil o familie musulmană, Peter va fi fost probabil originar din spațiul anglo-saxon, Enzokuhle va fi fost venind din sudul Africii, în vreme ce Sergey va fi provenind dintr-o familie cu rădăcini ruse.

Globalizarea și mijloacele media au oferit posibilitatea părinților de a se îndepărta de spațiul autohton onomastic și de a-și numi copiii cu apelative dintre cele mai exotice: Zyan, Ayan, Ryana, Arya. Simpla sonoritate sau identificarea copilului cu un personaj celebru, cunoscut și îndrăgit de mase, determină părinții zilelor contemporane să urmeze modelul asemănării și să-și numească copiii în funcție de modelele televizate sau promovate în mediul on-line.

Granițele statale și culturale se atenuează, însă esențele dăinuiesc. Numele cele mai folosite înlăuntrul unei comunități, minorități sau națiuni vor descrie măcar o parte din specificul lor, vechii romani au fost pragmatici, imperialiștii au vrut să se asemuiască cu proprii conducători, asiaticii se bazează pe forța numelui în definirea parcursului individual, însă pe ce ne bazăm noi, românii, în alegerea numelor copiilor noștri? Care sunt considerentele și valorile la care ne raportăm atunci când oferim un nume urmașilor?

Articole asemănătoare

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *