Împărătese și prințese în jurul mătăsii. Lei Zu și viermii de mătase.

Istoria legendară a poporului chinez îl amintește pe Xuanyuan Huangdi, Împăratul galben, drept strămoșul primordial al chinezilor. Epoca de aur pe care a construit-o pornind de pe malurile râului Galben amestecă realul cu ficționalul, născând o istorie mitico-legendară. Dragoni, elefanți, fiice ale vântului, oglinzi, astronomie, muzică și arte, toate unite, născute și ocrotite sub pavăza marelui împărat.

Cum marile povești sunt spuse lângă o băutură caldă, așa LeiZu, prima dintre soțiile împăratului, a descoperit viermii de mătase în timp ce își savura ceaiul de după-amiază. Dintre frunzele unui dud, un vierme de mătase a căzut în ceaiul împărătesei. Căldura a ușurat desprinderea mătăsii de pe cocon, iar firul s-a desfăcut de-a lungul întregii grădini. Descoperind sursa firului de mătase, elasticitatea și rezistența sa, LeiZu și-a convins soțul de necesitatea unei plantații de duzi în care să găzduiască câți mai mulți viermi de mătase. Variante ale legendei sunt multiple, însă toate conduc înspre același efect mitic: un accident fericit, hărăzit a dezvălui frumusețile lumii. De atunci încolo, chinezii au trăit în concordanță cu timpul viermilor de mătase. Și-au numărat lunile și anii după capriciile micilor prințese producătoare de mătase.

Sursă: https://womenrockscience.tumblr.com/post/71698653529/meet-leizu-the-legendary-chinese-empress-who-is

Omida de mătase e la fel de capricioasă precum o prințesă. Nu măsoară mai mult de trei milimetrii în lungime, iar grosimea îi este asemănătoare cu cea a firului de păr. Într-o ființă atât de mică s-a ascuns una dintre frumusețile lumii pentru care s-au luptat puteri și imperii ale lumii. Este capricioasă, nervoasă și, în același timp, sensibilă și subtilă. Nu mănâncă decât frunzele dudului alb, Morus Alba, de 48 de ori pe zi. Curățenia corporală și cea spirituală le era cerută îngrijitoarelor micilor prințese. Palele de vânt pe care le păzeau cu propriu corp le aduceau de timpuriu dureri reumatice. Într-un spațiu nici prea cald, dar nici prea rece, aerisit, dar nu în bătaia vântului, chinezii și-au păstrat secretul producerii mătăsii vreme de aproape 1000 de ani. Oricine ar fi fost prins că destăinuie secretul sau fură prețuiții Bombyx mori, viermi de mătase, era condamnat la moarte. Împăratul și familia sa o puteau purta, iar galbenul era culoarea ce le descria roialitatea.

Europenii au schimbat chiar aurul pe mătase, până când, în anul 550 d.Hr., doi călugări veniți din Bizanț, au furat ouăle viermilor, ascunzându-le în golul bețelor de bambus. Un proverb spune chiar că lumea este împărțită în două, cea a deținătorilor de mătase și cea a mai puțin fericiților, care nu o dețin:

Cu toții suntem copiii lui Adam, însă mătasea ne deosebește.

Drumul mătăsii a ajuns în Europa, traversând Asia Centrală, India, Antiohia, Siria, până la Marea Mediterană. Italia a devenit, în secolul al XIII-lea, cel mai mare producător de mătase și, totodată, centrul modei și al luxului. În secolul al XVIII-lea, Johann Wolfgang von Goethe a descoperit mătasea și a transformat-o în hobby. Astăzi e semn al luxului, iar cei mai mari producători sunt China și Japonia, producând, împreună mai mult de jumătate din producția anuală mondială.

Sursa: http://lyberti.com/drumul-matasii-va-trece-prin-ucraina/

Nici un alt material nu se poate compara cu mătasea, indiferent că e un material natural sau sintetic. Este fină, subțire și extrem de rezistentă. Un faimos designer dominican spunea despre mătase că este pentru trup ceea ce diamantele sunt pentru mână.

Sursa: http://greatriverarts.com/uncategorized/audrey-hepburn-proves-a-silk-scarf-is-the-perfect-gift-for-any-woman/

Sursă imagine reprezentativă: https://fromental.co.uk/craftsmanship/the-history-of-silk/

Articole asemănătoare

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *