Recomandare de lectură – Măștile fricii de Camelia Cavadia

Măștile fricii este o carte cu un mesaj actual și tulburător. E despre modul în care traumele din copilărie ajung să pună stăpânire pe om și să îl sufoce la maturitate. Citești o carte precum aceasta și vezi, derulându-se în fața ochilor, istoria unei familii în care dragostea devine ură și ura se transformă în violență. O violență care la rândul ei naște monștrii și umple destine viitoare cu o frică incontrolabilă. O frică din cauza căreia protagoniștii cărții au fost incapabili de a rosti gândurile care au prins adânc rădăcini în mintea și în sufletul lor.

„Atâtea vorbe și gânduri nerostite. Atât de mult adevăr îngropat, dornic să iasă acum la iveală. Să-nvingă. Cu orice preț. Toate își adună puterile și-și fac loc, mai întâi, forțând spațiile libere. Cu răbdare, cuceresc fiecare ungher și-așa de bine știu să se strecoare în cele mai adânci văgăuni, că nici nu-mi dau seama când prind rădăcină. Se-nfig pentru ultima oară, pregătindu-se pentru momentul în care vor fi smulse, cu tot cu resturile dimprejur. Adevăruri și gânduri dureroase, unele vechi, altele proaspete, pulsează deja ca nervii unei măsele bolnave, muribunde. Nu mai e mult și vor ieși la suprafață. Nu mai e mult și vor fi cunoscute…

Oricât de insuportabil ar fi, uneori adevărul este singurul care mai poate da vieții un sens. Absența lui aruncă o lumină falsă chiar și asupra lucrurilor care au fost cândva adevărate.”

M-a uluit începutul cărții, deoarece nu credeam, de fapt nici nu mă gândeam, că am să văd sau am să citesc pe undeva ceea ce stă scris în acest roman. Vă mai dau un exemplu grăitor:

„Ziua cea mai fericită din viața mea a fost nu cea în care m-am măritat sau cele în care s-au născut copiii mei, ci aceea în care a murit tatăl meu. Știu, pare odios ce spun, însă e purul adevăr. Și cred că nu a fost doar a mea. Noi toți, cei trei copii, ne-am simțit ușurați în acel moment și mai că ne-a venit să jucăm în jurul trupului inert. N-am avut atunci curajul să recunoaștem, dar știu că fiecare dintre noi a simțit asta. Iar dacă n-am fi fost atât de timorați, ne-am fi bucurat, am fi râs și poate ne-am fi închinat cu amândouă mâinile că Dumnezeu a avut milă de noi și ne-a scăpat. Dar n-am făcut nimic. Am evitat să ne privim, de parcă ne era rușine de ceea ce puteam vedea. Bucuria de a ne simți liberi alunga decența unui comportament afectat.”

Mi-am dat seama, da capo, că ceea ce voi citi, nu reprezintă o simplă lectură cu care să îmi umplu timpul, ci este o realitate cruntă, care mușcă din tine și te lasă să rumegi fiecare cuvânt care ar fi putut fi spus și fiecare trăire pe care ți-o poți închipui.

Am văzut, încă de la început, o femeie care își plânge soțul decedat și care, mie, personal, mi se părea ruptă de realitate. Alături sunt cei trei copii, cărora le este frică să-și privească tatăl decedat, ca nu cumva acesta să se prefacă și să aștepte ca ei să facă vreun pas greșit, să se ridice și să-i bată. Niște adolescenți timorați, care ar fi vrut să se bucure de o libertate pe care nu o cunoșteau și, pe care îi împiedică totuși frica clădită și cimentată de-a lungul întregii lor copilării. Se simțeau stricați și defecți:

„…eram stricați, defecți. Nepricepuți în a fi normali, indiferent ce ar fi însemnat asta. În fapt, ce era normalitatea pentru noi dacă nu tocmai acel ceva ce ne fusese întotdeauna refuzat și pe care acum nu știam de unde și cum să-l apucăm?”

Ema, personajul principal al acestei cărți (căci, în fapt, jurnalul este forma narativă), ne descrie fiecare trăire, gând și lacrimă vărsată, în cursul anilor care au urmat morții tatălui ei. Una dintre întrebările pe care și le-a pus alături de frații ei, era cea care viza comportamentul mamei lor. O văduvă care își iubea și jelea soțul, în timp ce ei îl urau cu desăvârșire.

„Chiar și acum, la ultima lui oprire pe acest pământ, simțeam că-i pare rău că se despart. Vedeam, simțeam. Iubirea ei pentru tata era pentru mine o mirare continuă. Cum putuse să iubească un astfel de om și cum de nu voise să scape de el? Ce o ținuse atât de legată, încât să poată suporta totul? Oare nu era și mama la fel de vinovată ca și el? Uneori răul e ca o ciumă, ajunge să stai în prezența lui și te contaminezi.”

Va afla mult prea târziu partea nevăzuta a lucrurilor – o lume pe care ea și frații ei nu au cunoscut-o. Răspunsurile la întrebările lor vor veni mai apoi.

Ema își așterne, negru pe alb, fiecare trăire și justificare a alegerilor sale. Aflăm de la ea că David a fost cel mai urât copil din perspectivă paternă, iar ea, cea nedorită, un accident. Sofia a fost singura care îi era indiferentă: nici binecuvântare, nici blestem. Mai târziu, ea declară că, în anii care au urmat:

„Din nedorita familiei, m-am transformat în răsfățata ei. Și asta datorită fraților mei, nu mamei, care a continuat să fie în lumea ei și să trăiască mai mult în trecut.”

David termină Facultatea de Drept, iar pe parcurs învață, așa cum toții fuseseră obișnuiți, să obțină postul de procuror. Personajul Sofiei, sora ei absolventă de Teologie, este mai intens conturat și vom putea vedea cum, cu ajutorul lui David, obține un loc de muncă la un cabinet de avocatură. Ema, tocmai și-a dat licența la Facultatea de Psihologie și este șefă de promoție.  Ne putem gândi că, în sfârșit, toți cei trei frați sunt realizați profesional și fiecăruia îi se deschide viitor promițător.

Însă ce se întâmplă atunci când trecutul nu le dă pace? Când frica e mai puternică decât rațiunea? Ne apare în fața ochilor o fată, care, după cum spune chiar ea, ajunge să stăpânească arta dedublării. Reușea să se păstreze prima la învățătură, însă seara, sexualitatea era singurul lucru care conta cu adevărat. Adora să fie sorbită din priviri și nimic nu mai conta pentru ea. Trăia o mulțumire falsă față de ceea ce era ea în acel moment:

„O iubeam pe fata aceea care putea să fie tot ce nu putusem eu să fiu, iar când dimineața ne-aducea la un loc în același trup, îmi dădea și mie din siguranța ei. Ea mă lăsa ziua să-nvăț, iar eu o lăsam noaptea să se destrăbăleze. Eram chit. Cât eram împreună, era minunat.”

Însă, într-o astfel de seară, apare Victor, cel care se îndrăgostește de ea și care va deveni soțul ei. Este omul în fața căruia simte pentru prima oară că se poate deschide și cu care poate vorbi. Ni-l descrie ca fiind „un om pe care nu aveai cum să nu-l îndrăgești. Era și este în continuare cel mai generos și cel mai răbdător om pe care l-am cunoscut. Dar, mai presus de toate, un om bun, în sensul deplin al cuvântului.”

Îi este alături pe parcursul vieții ei și încearcă să o sprijine de fiecare dată când are nevoie de susținerea lui. Însă sufletul ei este făcut ferfeniță. Intră în această relație deoarece se simte pentru prima data iubită, însă nu știe cum să iubească la rândul ei. E mulțumitoare și încearcă să compenseze ceea ce lipsește. Totul până când îl întâlnește pe cel fără nume, cel cu care are o aventură. O aventură care a fost piesa ce a blocat tot ceea ce mai însemna apropiere față de Victor. Nu mai putea vorbi cu el ca la început, cu toate că el era acolo pentru ea.

Au trecut ani buni în care nu a mai vorbit cu nimeni. Au apărut copiii și a încercat să se concentreze pe bunăstarea familiei. De fiecare dată, frica o rodea și mai mult și lăsa urme adânci. A luptat să ducă o viață normală, printre atacurile de panică și pierderea unui copil. S-a închistat mai mult în momentul în care a realizat că, deși nu își bătea copiii, acestora le era frică de ea și preferau prezența tatălui. Cu toate că i-a iubit, nu a reușit niciodată să rupă bariera între ea și ei. Le punea interdicții fără să le dea vreo explicație. Nu a făcut altceva decât sa îi îndepărteze:

„Îmi iubeam copiii, îmi iubeam familia, dar nu știam cum să arăt toate astea. În plus, mă simțeam vinovată de lucrurile pe care le știam doar eu și chiar dacă totul se întâmplase demult, puterea mea de uitare funcționase doar până la un anumit nivel. Uneori era de-ajuns să-mi treacă prin fața ochilor o singură imagine pentru a mă face să devin melancolică, înstrăinată, împleticită. Alteori, mă uitam la Adam și Thea și nu vedeam decât trupul vinețiu al copilașului pierdut. O fracțiune de secundă din această priveliște mă trimitea la porțile disperării. Îmi priveam copiii cu ranchiună că nu sunt trei, de parcă ar fi avut și ei o vină. Oricât mă străduiam, eram defectă, eram bolnavă de gânduri nepermise.”

Decide, după mult timp, să îi spună lui Victor adevărul, ca pentru prima oară să nu mai simtă apăsarea minciunii pe care o trăia. Bineînțeles că după ce realizează că au trăit o minciună, în ciuda iubirii lui, Victor se închide în el. Reflectă la ceea ce tocmai a aflat. Trebuie să recunosc că ador personajul lui Victor. Este acel gen de om, care deși e rănit și suferă, totuși o iubește necondiționat și nu se îndepărtează de ea. Încearcă să o ajute în continuare. L-am apreciat enorm.

Ema, prin îndepărtarea copiilor de ea, realizează că, fără să vrea, devine puțin din ceea ce a fost tatăl ei:

„Știi vreodată ce vei deveni? Știi vreodată că nu te vei transforma în ceea ce-ai urât mai mult la alții? Nu, nu-ți oferă nimeni garanții. Certitudinile sunt pentru proști. Sunt pentru cei care se cred deasupra slăbiciunilor, a ceea ce ne face vulnerabili. Sunt pentru infatuații care se cred puternici și disprețuiesc omenescul din noi. A spune că tu nu vei face niciodată una sau alta e ca și cum ți-ai provoca destinul. A băga mâna în foc pentru asta nu-nseamnă altceva decât că ești dispus să renunți de la bun început. Eu una n-am avut niciodată certitudini. Am avut doar îndoieli, frici, nesiguranțe. N-a fost bine nici așa. Nu mă dau exemplu. Spun doar că am trăit mereu cu frica de a nu deveni ca ei.”

Ema nu va dezvălui în paginile jurnalului doar traumele, ci și pe cele ale fraților ei. Nu pot spune decât că, dacă la început mi-a fost milă de David, spre final m-a făcut să mă îngrozesc. El e asemănarea perfectă a celuia pe care l-a urât. Devine violent, dar nu față de propria familie, ci față de cei din exterior și față de oricine i s-ar părea că nu e cum ar trebui să fie. Mocnește în el atâta ură, încât felul în care s-a purtat cu George, prietenul Sofiei, m-a cutremurat. Deja vedem un om devenit neom. Ceea ce m-a intrigat și mai mult, este faptul că după ce acesta se deschide față de Ema, și îi descrie cu atâta nonșalanță aceste orori, autoarea lasă finalul deschis. Nu continuă. Nu știm ce s-a întâmplat cu David sau cu George. Aflam doar că, până la urmă, Sofia se retrage la mănăstire.

Finalul cărții mă face din nou să plâng de ciudă. Această traumă transformă o viață și nu-i mai oferă posibilitatea de a se bucura de adevăr. A fost povestea unei iubiri care ar fi putut fi perfectă dacă protagoniștii ei ar fi trăit prezentul. Ema realizează acest lucru mult prea târziu:

„Mi-am ratat cu bună știință toate șansele la fericire. Am fost mereu în așteptarea acelei vieți care să mi se potrivească, dar am uitat s-o trăiesc pe cea pe care o aveam.

[…] De obicei crezi că ai timp, că ceea ce ai stricat azi ai timp să repari mâine, că tot ceea ce nu ai spus azi, vei avea timp să zici mâine, poimâine, cândva. Dar adevărul e că n-ai. „Am timp, am timp“, îți repeți ca o moară stricată, iar la un moment dat constați că timpul e singurul care-ți lipsește. „O să spun“, „o să fac“, „o să…“, mereu „o să“, mereu la viitor, de parcă ăsta e singurul timp pe care-l știi. Însă el, mârșavul, „n-o să“ te aștepte niciodată. E singurul care își vede de treaba lui și trece la timpul lui, fără să încetinească. Acum îmi dau seama că tot ceea ce am avut mai de preț a fost întotdeauna lângă mine și că nu mi-a lipsit nimic pentru a fi fericită. Dumnezeu mi-a dat, dar eu n-am știut ce să fac cu tot ce mi-a dat. Ceea ce tot timpul am considerat că-i o cap- cană, a fost de fapt… viața mea. Care ar fi putut fi frumoasă dacă aș fi putut trăi în prezent.”

Pe parcursul întregii cărți, m-am simțit ca și cum aș fi devenit eu confidenta de care Ema avea nevoie. Am simțit cum și-a dezbrăcat sufletul și și-a pus inima pe tavă.

„Uneori mi-aș fi dorit să am o confidentă; alteori însă, numai gândul mă înspăimânta. La urma-urmei, ce-mi trebuia?”

Ce nu mi-a plăcut, a fost această ruptură bruscă de la final, în care m-am simțit lăsată cu ochii-n soare. Mi-aș fi dorit să știu ce s-a întâmplat cu George. De ce Sofia a decis până la urmă să se retragă la mănăstire și de ce nu au rămas împreună. Și, desigur, aș fi vrut să văd ce s-a întâmplat cu David. Și-a revenit din starea în care se afla? Ce-i drept, am rămas cu multe întrebări și mi-e greu să le găsesc un răspuns, deoarece nu e o carte în care să poți să te joci cu soarta personajelor. E o poveste de viață, cruntă și nemiloasă.

A fost ca un duș rece. Am realizat încă o dată cât de binecuvântată sunt că am crescut într-o familie, în care violența nu își găsea locul. Dar, în același timp, am înțeles că există și persoane, poate prea multe, care nu se bucură de un cămin călduros și plin de dragoste. Din păcate realizăm că este o problemă cu care ne confruntăm. Vedem și auzim despre familii în care violența e la ea acasă. Îmi pare rău că, de multe ori, se rămâne într-o astfel de relație toxică, fără să se gândească la consecințele pe termen lung.

Această carte e un semnal de alarmă (!).

„Măștile fricii” trebuie trecută pe lista cărților de citit (măcar) o dată in viață.

Sursa fotografiei reprezentative: https://pixabay.com/photos/psychology-psyche-mask-wire-rack-2706902/

Articole asemănătoare

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *