Socken ohne Füße – Ciorăpei fără piciorușe. Poveste bilingvă

De curând am fost contactată de o cititoare a revistei locale Timpul Germania, care mi-a propus un subiect foarte sensibil: avortul spontan. Trăind o astfel de experiență, ea a ales să își scrie povestea în limba germană. Mi s-a părut interesant felul ei de a se elibera de multitudinea de sentimente ce o copleșeau. Povestea este emoționantă și, probabil că foarte multe femei, au trăit măcar o dată în viața lor o astfel de dramă. Articolul nu este unul informativ. Mai degrabă am putea să îl încadrăm într-unul de tip creativ, care ar putea aduce alinare unor alte persoane. Cititoarea a dorit să rămână în anonimat. Chiar dacă nivelul tău de limba germană este limitat, încearcă totuși să citești rândurile de mai jos. Vei găsi propoziții simple, care pot aduce completări lecțiilor de limbă germană susținute de echipa Timpul Germania.

________________________________________________________________________________________________________________________

Socken ohne Füße

Vor vier Monaten packte ich mein Gepäck, weil ich mit meiner Familie nach Deutschland niederlassen wollte. Plötzlich fand ich zwischen den Sachen die Socken meines ungeborenen Kindes. Meine Schwägerin hat eine Überraschung für uns geplant, als sie über meine Schwangerschaft erfuhr. Sie hat uns ein Märchenbuch und ein Paar unisex Socken geschenkt. Diese neutralen Socken mit weißen und grauen Nähten brachten mir diesen schwarzen Tag meines Lebens erneut in Erinnerung. 

Ich war an der Universität glücklich, sorgenfrei, weil wir doch schwanger mit diesem so geliebten und erwarteten Baby waren. Ich kann nicht erklären, warum ich zur Toilette ging, aber, als ich das Blut bemerkte, zitterte ich und zuckte zusammen. 

In dem nächsten Augenblick stand ich mit meinem Mann im Wartezimmer eines Krankhauses, das allgemein als beste Klinik bewertet wurde. Der Arzt sollte mir einen Ultraschall machen. Ich krallte stark die Hand meines Mannes, schaute ihm in die Augen, wir lächelten uns gegenseitig an und sagten nichts. Wir waren noch nicht bereit für den Sturm, der kam. Der Arzt sagte kühl und abweisend: „Sie haben nichts”. Nichts??? Wie ist das möglich? Ich sollte in der 9. Woche schwanger sein, ich sollte sein Herz hören. „Wir müssen bei Ihnen einen kleinen Eingriff vornehmen.” Ich war direkt von der Uni ins Krankenhaus gekommen, ohne Kleidung, ohne Baby, ohne einen Teil von mir und sie alle schauten mich so komisch an. Wir warteten zwei Stunde auf die Papiere, dann liefen die Medikamente in meine Blutgefäße und ich bin eingeschlafen. Als ich meine Augen öffnete, war er da, mein Stützpunkt. Wir brauchten keine Wörter, keine Erklärung, nur Schweigen. Aber ein anderer Arzt kam und schickte meinen Mann weg, weil dort noch drei Frauen waren, aber ich? In diesem Moment zählte ich weniger als 20 Minuten Störung, oder? Dem ganzen Personal fehlten Verständnis, Empathie, einfach Herz. Obwohl es 5 Stunden dauerte, fühlte es für mich wie eine Ewigkeit an. 

Am Abend sind wir nach Hause gekommen und dort warteten auf uns: die Tassen mit den Aussagen “der beste Vater” und “die beste Mutter”, das Buch und diese verdammten Socken. 

Mit der Zeit gingen diese Tassen zu Bruch, das Buch wurde von meiner älteren Tochter zerstört, aber diese unisex Socken bleiben immer da. Ich stecke sie jedes Jahr irgendwo, ich vergesse sie um sie dann irgendwann zufällig wieder zu finden. 

Dieses Mal war es etwas Besonderes. Ich war jetzt dabei, mein Haus zu verlassen und auch meine Vergangenheit. Etwas ist in mir aufgewacht. Vielleicht konnte es ein kluger und großer Junge wie sein Vater sein oder ein süßes und nettes Mädchen wie seine Mutter. Hatte ich etwas Schlimmes oder Falsches getan? Fühlte sich dieses Kind nicht erwünscht? 

Ich habe meine Mutter und meine beste Freundin angerufen und sie gefragt, was ich mit diesen Socken tun soll? Vergraben, verbrennen oder einfach wegwerfen? Ich bekam keine Antwort. Also, versteckte ich sie noch einmal und verließ mein Haus. 

Zurzeit habe ich zwei wunderschöne Töchter, wir sind eine glückliche und verwirklichte Familie, trotzdem, fehlt mir seitdem etwas und ich hoffe noch, dass ich eine Antwort oder Lösung bekomme.

___________________________________________________________________________________________________________________________

* * *

Nimic nu se compară cu bucuria pe care o simți atunci când afli că trupul tău a zămislit un suflețel și acesta crește în pântecul tău. Chiar din prima clipă în care observi că, timid, apare a doua liniuță pe test, începi să îți pui întrebări și încerci să îți închipui viața alături de copilul pe care îl vei avea. Nu concepi că visul ar putea să se transforme în coșmar. Nu este loc de astfel de gânduri. Și totuși, conform statisticilor, aproximativ 30% dintre sarcini sfârșesc cu un avort spontan, încă din primele 20 de săptămâni. De cele mai multe ori cauzele sunt necunoscute.

Ce simți atunci când visul tău devine humă? Nu se poate exprima în cuvinte. Durerea este nemărginită. Te întrebi mereu dacă ai făcut ceva greșit… Te uiți la copiii din jurul tău și strigi către Dumnezeu: de ce al tău nu a avut șansa să trăiască? Ce este și mai rău e faptul că durerea asta nu trece peste ani, oricâți copii ai avea după o asemenea pierdere. Copilul nenăscut rămâne o parte din tine, un vis închis frumos într-o cutiuță ascunsă în străfundul sufletului tău. Va fi acolo, mereu!

Cunoști mămici care au trecut printr-o astfel de experiență? Nu judeca! Fii empatic! Dacă mama își deschide sufletul și îți vorbește despre trăirile ei, nu trebuie decât să … asculți! Nu sunt prea multe de spus… Nu este loc de sfaturi sau de păreri. Doar… ascultă!

Dacă tu ești mămica care a trecut printr-o astfel de experiență, vorbește despre trăirea ta cu cineva. Nu trece… Însă va fi mai bine. Mama din povestea noastră a fost sfătuită de către un profesor al său să scrie despre suferința prin care a trecut. Acum, povara acelei zile nu va mai fi purtată doar de ea singură. Acum vor fi zeci, sute, mii chiar, care o vor ajuta să susțină o astfel de greutate.

Suntem femei! Nu suntem singure! Puterea din noi trebuie să strălucească peste tot și toate. Oprește-te doar și ridică-ți ochii către cer! Infinitul lui ne face atât de mici!

Mai jos, avem traducerea textului Socken ohne Füße

_____________________________________________________________________________________________________________________________

Ciorăpei fără piciorușe

Cu patru luni în urma mi-am făcut bagajele pentru că am dorit să mă stabilesc în Germania, împreună cu familia mea. Dintr-o dată, printre lucruri, am găsit ciorapii copilului meu nenăscut. Acei ciorăpei, cu dungulițe albe și gri, mi-au amintit de cea mai neagră zi din viața mea.

Când a aflat că sunt însărcinată, cumnata mea ne-a surprins cu un mic dar. Ne-a oferit o carte de povești pentru copii și o pereche de ciorăpei unisex. Mergeam la universitate, fără griji, fiind fericită datorită copilașului mult așteptat pe care deja îl iubeam. Nu-mi pot explica de ce, la un moment dat m-am dus la toaletă și am observat sângele. Am tresărit și am început să tremur. În clipa următoare, deja stăteam alături de soțul meu în sala de așteptare a unui spital, recunoscut ca fiind unul foarte competent. Doctorul urma să îmi facă o ecografie. I-am strâns mâna soțului meu, l-am privit în ochi, ne-am zâmbit unul altuia, fără să ne spunem ceva. Niciunul din noi nu era pregătit pentru furtuna ce urma să vină. … A urmat replica doctorului, pe un ton rece, lipsit de empatie: „- Nu este nimic acolo!”… Nimic? Cum e posibil așa ceva? Ar fi trebuit să fiu însărcinată în 9 săptămâni! Ar trebui să îi aud inima deja! Dar doctorul a continuat: „- Va trebui să facem o mică intervenție!”…

„Eram la spital, fără haine, fără bebelușul meu, fără o parte din mine și aveam impresia că toți mă priveau ciudat. Am așteptat două ore hârtiile și pregătirea intervenției, după care am simțit cum medicamentele îmi intră în sânge și am adormit. Mai târziu, când am deschis ochii, el era acolo – soțul meu, susținerea mea. Nu aveam nevoie de cuvinte… sau de explicații… aveam nevoie doar de liniște. Apoi, a venit un alt doctor care ia interzis soțului meu să mai stea cu mine, din cauză că, în camera de spital, mai erau alte trei femei internate. Dar eu? Tocmai suportasem o intervenție chirurgicală de 20 de minute! Aveam nevoie de el acolo. Tot personalul medical mi-au părut lipsiți de înțelegere, de empatie, de inimă! Deși totul a durat aproximativ cinci ore, mie mi s-au părut că a trecut o ETERNITATE!

Spre seară ne întorceam deja acasă, unde ne așteptau două căni personalizate de curând: „Cea mai bună mamă” și „Cel mai bun tată”, cartea de povești și nenorociții aceștia de ciorăpei.”

În timp, cele două căni s-au spart, cartea de povești a fost stricată de fetița mea cea mare, însă ciorăpeii sunt mereu acolo. În fiecare an îi ascund pe undeva, uit de existența lor, ca apoi să îi găsesc iar, întâmplător.

Această experiență a fost specială. A trebuit, însă, să îmi las casa și trecutul în urmă. Dar ceva s-a trezit în mine. Mă gândesc uneori, poate ar fi fost un băiețel mare și deștept ca tatăl lui, sau poate ar fi fost o fetiță dulce și drăguță precum mama ei. Oare am făcut ceva greșit? Oare copilașul nostru nu s-a simțit dorit?

Am sunat-o pe mama mea și mai apoi pe cea mai bună prietenă și le-am întrebat ce aș putea face cu acești ciorăpei. Să îi îngrop, să îi ard sau pur și simplu să îi arunc? Nu am primit nici un răspuns de la ele. Așa că i-am ascuns din nou, și mi-am părăsit casa.

În acest moment, am două fiice frumoase, suntem o familie fericită și realizată, cu toate acestea, îmi lipsește ceva de atunci și încă mai sper să primesc un răspuns sau o soluție. (traducere Diana Mîndrilă)

_______________________________________________________________________________________________________________________

Articole asemănătoare

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *