Sticletele Donnei Tartt. Un drum alert pe strada suferinței.

N-am pornit de la prima ei carte, nici măcar de la cartea cu numărul 2, am descoperit-o pe americană cu acel roman care a propulsat-o către Premiul Pulitzer pentru Ficțiune.

Nu am idee despre ce a scris Tartt în celelalte cărți ale sale, dar cu siguranță le voi citi, pentru că „Sticletele” m-a convins că scriitoarea are talent și fler. Munca titanică pe care a executat-o Tartt s-a simțit de la începutul cărți, și până la ultimul cuvânt, ales cu socoteală. Istoria lui Theo, Boris, Pippa, Hobbie sau Andy este una deosebită.

O să încerc pe îndelete să vă cuceresc, și poate să vă conving să citiți cartea.

Nu îndrăznesc să spun că este genială sau miraculoasă, nu, din contra, vă va crea o greutate în stomac, veți simți nervi, stres, miros de fum, praf alb, alcool cu supradoze, timp pierdut și căutare de sine.

Theo este copilul unei familii în care tatăl lipsește, mama moare într-o explozie cumplită, cu el de față, iar lumea pe care o cunoștea dispare în timp de câteva milisecunde. Ziua care ar fi trebuit să fie una frumoasă, a ajuns să se transforme în momentul de rupere a cursului normal al vieții.

Imaginea picturii lui Carel Fabritius, ,,Sticletele”, stabileşte punctul de sprijin al eroului nostru – creaţia care a supravieţuit exploziei. Tabloul care va însuma toată viaţa lui, legătura sa cu realitatea din mijlocul haosului cotidian. Theo este acel erou care vă va arăta cu lux de amănunte cele cinci stări prin care experimentează fiecare om atunci când pierde un om drag. Moartea mamei îl poartă prin toate momentele și etapele suferinţei: negarea, furia, negocierea, depresia şi acceptare. Metaforizate și plasticizate, ele se descriu sub aspectul dictării a 1108 de pagini cu o peniţă ascuţită şi dureroasă.

Uriaşul pe care îl aveţi în faţa dumneavostră este un bildungsroman în care evoluţia este resimţită de toate personajele istoriei. Doar imaginea mamei rămâne oarecum neschimbată. Trist şi alert, cartea ne vorbeşte despre acceptarea sinelui, a demonilor care cutreieră drumeagul minţii, a drumului avariat prin care este nevoit să treacă toţi.

Citiţi ,,Sticletele” pentru noutate, pentru subiectul dureros – cel al pierderii de sine, pentru lumea care se schimbă când noi nu observăm clipele cele mai importante, pentru atmosfera perfectă creată de Tartt. O atmosferă în care atenţia rămâne prizonieră până la finele lecturii.

Pe lângă adoraţia acestei scrieri, o să mă plâng doar de unele descrieri infinite, dar Tolstoi sau Mitchell au mizat pe aceste calităţi, şi n-au dat greş. Lectură deosebită vă doresc!

Articole asemănătoare

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *