Ziua internațională a basmului. Trei basme din trei regiuni istorice: Banat, Bucovina și Moldova.

Basmul, una dintre formele literare cunoscute de fiecare cultură și civilizație, vine să ne dezvăluie o lume a copilăriei, a ludicului, dar și a educativului. Fie că ne descrie mentalitatea locului sau ne oferă o poartă spre evadarea din rutină, basmul este una dintre formele cele mai pure ale exprimării narative a omului.

Valența bine-rău, frumos-urât, supranatural-firesc, ne relevă structurile permanente la care omul se raportează, indiferent de locul său pe acest pământ. Morfologia basmului stabilită de Vladimir Propp conclude în a ne releva esența structurală a acestor istorisiri: situația de echilibru inițial este distorsionată de un element negativ, eroul intervine pentru a corecta și a readuce armonia inițială. Efortul îi va fi răsplătit și liniștea restabilită. Lumea este astfel bivalentă, de cele mai multe ori fără nuanțe. Extremele descriu cel mai bine morala, drept pentru care vom ierta strămoșilor lipsa de corectitudine politică.

Nu vom purcede spre o identificare a contextului istorico-agrar de care basmele sunt dependente, ci vă vom oferi, spre lectură, trei basme românești. În alegerea lor am optat pentru zonele multiculturale și istorice ale României: Banat, Bucovina și Basarabia.

Basmul din Banat: Povestea lu Baba Cloanața


Ei, o fost odată, tot pră vremurile vechi, o femeie. O avut mulţi copii şi-o avut şi-o fată mare. Fata ei tot durmea, în contin. N-o vrut să lucre nimic şi, cu toate că era voinică, frumoasă…
Într-o bună zi, femeia, dă năcaz, ce să mai facă, s-o gândit, s-o amărât s-o pus cu ciomagu pră ea şi-o bătea dă se-auzea dă pră drum. Chiar în timpu când ea o bătea, trecea împăratu pră drum, la plimbare, cu căruţa, cu cai, cu trăsura, cum o avut el, pră timpurile alea şi o auzit în lontru zberând, ţâpet mare.
Să bagă-n lontru. Când să bagă-n lontru:
− Măi femeie, ce faci?
Femeia o rămas trăznită când l-o văzut pră împăratu. Ce i-o venit prân gând? Şi împăratu o ceartă pă femeie că ce bate fata aşa.
− Dar, zâce, cum să n-o bat, că, uită, nu mai pot s-o scol dă ustănită, că ea nu să mai satură dă tors. Atâta toarce, dă să nebuneşte.
Da’ ea nici n-o pus mâna pră fus. Numa’ i-o venit ei, aşa, să zică. O, da-mpăratu, când o auzi:
− Auzi, las-o cu mine! Că io am să-i dau dă tors dăstul!
Femeia dă frică şi dă ruşâne şi ce să facă, o dă la-mpăratu. O duce-mpăratu acasă. Împăratu tată n-avea, numa’ mamă. Îi spune la mamă-sa. E-păi, iacă, bine. Îi dau o cameră, îi rezervează o cameră, îi dau bucătăreasă, o lasă câteva zile să mai hodinească şi atuncea să duce şi-i dă cinci saci dă fuioare, da-ntr-o noapte să le gate dă tors. I le duce la ea şi i le arată şi i le dă. Da’ ea, când le vede, începe să plângă şi tot să gândeşte ce are să facă.
− N-o putut mama mea să tacă?
Tot s-o gândit.
− Apăi, zâce, până la zâuă săr în fântână şi mă-nec. Ce să fac?
Când o fost noaptea, la oara douăsprăzece, bate cineva la uşă. Când, să duce la uşă şi dăşchide, nu ştia cine-i, intră o babă cu nasu cât o seceră dă mare, dinţoasă, urită.
− Ce-i, dă ce plângi, măi fato?
− Da’ uită ce-o făcut mama mea!
− Auzi, culcă-te şi dormi, la zâuă-i gata. Tot.
Da’ fata şi dă frică şi dă urit, dă frica ei, să culcă su’ pătură, da’ nu poate să doarmă. Să uită, Baba-Cloanţa să pune şi sfârr-încoci-sfârr-încolo. În puţân timp gata o fost tot. Cinci saci dă fuioare toarsă, adunate, tot. Şi o plecat. O rămas fata. Dimineaţa trimete împărăteasa o sărvitoare să vadă. Să uită pră la geam, fata doarme, da’ ghemele-s gata, toate adunate, tot. Spune lu-mpărăteasa, zâce:
− Doarme fata, că-i ostănită că o lucrat toată noaptea, da’ o termenat tot.
Apăi mai târzâu să duc la ea şi, când văd, să minună. O mai lasă vreo câteva zile şi îi dă zece saci dă fuioare. Ei, acuma plânge fata şi mai tare. Zâce:
− Vai de mine, am scăpat o dată, dar acu n-am să mai scăp io!
Şi, iară’, tot plânge. La douăsprăzece, iar vine Baba-Cloanţa. Bate la uşă, îi dă drumu. Zâce:
− Nu plânge, fată! Culcă-te, n-avea frică, că tot să va termina.
Fata o mai prins curaj, c-o ştiut ce s-o-ntâmplat în rându dintâi. Baba-Cloanţa o tors tot. O adunat, o reuşât.
Păstă câtva timp − or venit iar împărăteasa şi împăratu, or văzut c-o făcut − îi dă cinsprăzăce fuioare. E-păi, când vede fata:

− Acuma mi-s gata io! Dă două ori am scăpat, da’ a triilea nu mai scăp.
La miezu nopţii iar vine Baba-Cloanţa. Fata tot plângea. Zâce:
− Nu plânge, fată, culcă-te. Tot îs gata, da’ fii atentă ce-ţi spun acuma, c-acu-i ultima dată. Zâce, uită ce-i, împăratu cu-mpărăteasa s-or înţăles că, dacă reuşeşti, să facă nunta. Tu să mă chemi la nuntă. Dacă nu mă chemi la nuntă, o fi rău dă tine! Dacă mă chemi la nuntă, atunci îi scăpa!
− Dar cum să te chem?
− Fii atentă, noaptea, când îi nunta noaptea, o să fie acolo împăraţi dân alte ţări şi să să minune toţi dă hărnicia te. Tu să ieşi afară fără să ştie nime şi să strigi aşa, ‘năinte dă miezu nopţii: Mătuşă Babă-Cloanţă, vină la nuntă! Dă tri ori. Că eu imediat viu şi, atunci, ştiu eu ce să fac.
Or aranjat, o tors iară, tot. O plecat. Ea nici n-o dormit. Dă su’ pătură ea tot s-o uitat şi-o văzut. S-o făcut tot. Or venit iară împărăteasa, împăratu, or văzut c-o făcut. Bun!
− No, zâce, dă aştea fete nici nu estă-n lume!
Gata, o ia-mpăratu. S-or pregătit dă nuntă, or făcut nuntă, or venit împăraţi dân alte ţări, împărătese. Da-mpărăteasa tot o arătat şi-o spus. Uită cât o tors. Când o fost noaptea, într-un timp, fata o ieşât în curte fără să ştie nime, să observe şi-o strâgat:
− Mătuşă Babă-Cloanţă, vină, că te chem la nuntă!
O strâgat dă tri ori. Odată o venit Baba-Cloanţa şi-atunci o luat-o pră fată dă mână şi s-or dus în luntru. S-or prezentat în faţa împăratului şi a lu împărăteasă. Da’ ăia, când or văzut pră Baba-Cloanţa cu nasu cât secera, cu dinţii mari, urită, s-or spăriat. Da’ Baba-Cloanţa zâce:
− Domnilor, ce vi-i aşa spaimă dă mine, că şi io, când am fost tinără am fost aşa ca nepoata mea, zâce. Asta-i nepoata mea. Da’ de-atâta tors cât am tors io, cât am tors io şi ea, nime’ nu toarce-n lume. Şi vezi cum m-am făcut?
Dar împărăteasa, când o auzit, zâce:

− Tu, n-ai să mai pui mâna pră fus niciodată, că dacă mai pui mâna pră fus o să-ţi dau drumu, nu te mai ţin! − ca să nu să facă-aşa urită ca mătuşă-sa.
Şi-o scăpat fata, nu i-o mai dat dă tors şi-o rămas împărăteasă, dar de-atunci îi vorba, zici-că, toarceţi, fete, nu mai aşteptareţi, că Baba-Cloanţa o murit. Şi-o rămas împărăteasă şi ea nici n-o ştiut să pună mâna pră fus. Şi-o trăit bine câte zile o avut.
Asta-i povestea lu Baba-Cloanţa.


Vasile Ciosa; 65 de ani
25 iulie 1969; Secaş, Timiş
Cules: Gabriel Manolescu

Basmul apare în volumul: Otilia Hedeşan, Basme din Banat, Timişoara: Editura Universităţii de Vest, 2016. Îl puteți achiziționa direct de pe site-ul editurii E-UVT: https://editura.uvt.ro/ sau de la următoarea librărie: https://www.librarie.net/p/304284/basme-din-banat

Basmul din Bucovina: Călugărul și dracul

„Era odată un călugăr care oriunde mergea sau stătea se ruga. Era însă adesea ispitit de dracul, chiar și atunci când măcina făina cu râșnița. Într-un rând, îi veni să-și facă nevoile și se trase într-o parte. Dar și aici se ruga, iar dracul veni și-i zise: „Da, te rog, măcar acum, nu!” Dar călugărul continua să se roage și-i răspunse: „Ceea ce îmi iese pe gură îi aparține Domnului Dumnezeului meu, iar ceea ce iese prin spate, îți aparține ție.” Cuprins de mânie, dracul o luă la goană de rușine. Se gândi cum să se răzbune pe grosolănia călugărului și-i veni ideea să nu-l lase să doarmă noaptea. Când călugărul isprăvi cu râșnitul și se duse să se culce, dracul se furișă încet și începu să râșnească, făcând un zgomot grozav, de s-ar fi zis că sunt o sută de draci la râșniță. Călugărul se trezi și, văzându-l pe drac, îl legă printr-o rugăciune de râșniță. Așa că nu se mai putu desprinde de ea. Strigă și se jelui, dar de pomană; fu silit să muncească patruzeci și opt de ore încontinuu și toți călugării își aduseră acolo toate proviziile de grâne, pe care dracul trebui să le macine până la ultimul grăunte.

Varianta germană a basmului: Der Mönch und der Teufel

„Da gab es einmal einen Mönch, der, wo er ging und stand, immer bethete. Er wurde aber oft vom Teufel versucht, oft, auch wenn er an der Handmühle Mehl mahlte. Einmal gerieth er in Noth und er ging auf die Seite. Aber auch hier bethete er und der Teufel kam und sagte ihm: „Aber ich bitte dich, bethe doch wenigstens jetzt nicht!“ Aber der Mönch bethete fort und gab dann zur Antwort: „Was mir aus dem Munde kommt, das gehört meinem lieben Herrgott, aber das, was von hinten herausgeht, gehört dir.“ Der Teufel wurde böse darüber und lief vor Scham weg. Darauf sann er nach, wie er sich für die Grobheit an dem Mönche rächen könnte und kam auf den Gedanken, ihn zur Nachtzeit nicht schlafen zu lassen. Als der Mönch zu mahlen aufhörte und schlafenging, da kam der Teufel langsam hergeschlichen und fing zu mahlen an, und machte dabei einen so höllischen Lärm, daß man hätte meinen sollen, es wären hundert Teufel bei der Handmühle. Darauf erwachte der Mönch und als er den Teufel sah, band er ihn durch ein Gebeth an die Handmühle, so daß er sich nicht mehr loßreißen konnte. Da schrie und jammerte er, aber das half Alles nichts; er musste durch achtundvierzig Stunden dahier fort und fort arbeiten, und alle Mönche brachten ihren ganzen Fruchtvorrath herbei, welchen der Teufel bis auf den lezten Korn mahlen mußte.

Basmul este publicat în volumul: Ludwig Adolf Staufe, Basme populare din Bucovina, Editura Saeculum I.O., Bucuresti, 2010 și poate fi achiziționat de aici: https://www.librariaeminescu.ro/en/isbn/973-642-253-9/Ludwig-Adolf-Staufe__Basme-populare-din-Bucovina.html

Basmul din Basarabia: Omul sărac și zmeii

Era odată un om tare sărac cu numele Lazăr. Atât de nevoiaș era că pe lângă casa plină cu copii, nu avea decât o pereche de ciubote după el.

Într-o zi, încălță ciubotele și se puse la soare să se încălzească nițel.

Cum stătea el așa în bătaia soarelui, cîteva gâze s-au adunat în jurul lui. Atunci el scoate o ciubotă și pliosc odată, de a ucis zece gâze.

Bucuros, omul începu a cânta: ,,Cine-n juru-mi se-nvârtește, tare rău o mai pățește, când odată am plesnit, zece suflete-au pierit!”

În timpul acela pe acolo trecea un zmeu, care auzi cântecul omului sărman și-și zise în sinea lui:

,,Măi, da aista-i tare om, dacă a ucis el zece suflete odată. Cred că ne va prinde bine ca argat la curte”.

Zmeul se apropie de om și-i zise: ,,Măi omule, nu te-i apuca la noi argat?”

Omul se învoi și s-au pornit la curtea zmeilor. Ajungând acolo, zmeii i-au dat două căldări mari și l-au trimis după apă. Se pornește el după apă gândindu-se: ,,Mi-am găsit beleaua cu zmeii ăștia, vor vedea că nu am nici o putere și mă vor mânca”.

Însă de îndată ce ajunge la fântână ia hârlețul și începe a săpa împrejurul ei, și sapă, și scormonește, până se face seara.

Văzând zmeii că nu vine cu apă, îl trimit pe unul din ei să vadă de ce întârzie.

Cum  a ajuns la fântână, zmeul îl întrebă mirat pe om:

-Ce faci măi Lazăre?

-Apoi ce nu vezi ce fac? Sap fântâna să ți-o aduc în ogradă, ca să ai apă încontinuu, să nu mai trebuiască să plătiți pentru argați.

-Măăăi, nu fă nebunia asta, lasă că duc eu căldările acasă, zise zmeul.

De îndată ce ajunse acasă, zmeul le povesti celorlalți despre isprava omului. S-au pus zmeii la sfat și au hotărât să-l trimită în pădure, după lemne de foc.

Ajunge omul în pădure și stă la cumpănă, ce să mai facă, ca să nu se deie de gol în fața zmeilor. Nu cătă mult și începe a jupui cu toporul coaja de copac de la un copac la altul, și-i tot lega de vârf.

Așteaptă zmeii să vină omul cu lemne, însă el nu se-arată.

Îl trimit din nou pe unul de-al lor să vadă de ce nu vine omul cu lemne.

Odată ajuns în pădure, vede zmeul copacii legați unul de altul. Năucit se uită la om și-l întrebă:

-Ce vrei sa faci măi Lazăre?

-Da, iaca, vreau să aduc toată pădurea la voi acasă, ca să nu vă mai chinuiți atâta!

-Lasă, lasă pădurea în pace că duc eu lemnele, silabisi zmeul.

Ajungând acasă zmeul iarăși le povesti pățania din pădure. Zmeii când au auzit una ca asta și-au pus mâinile în cap și și-au pus în gând să-l deie la pierzanie.

S-au sfătuit ca la noapte să verse un ceaun cu uncrop peste el.

Lazăr însă a tras cu urechea și auzind de planul zmeilor, a pus în patul unde dormea niște lemne pe care le-a acoperit, ca să nu se vadă.

Zmeii au înfierbântat un ceaun plin cu uncrop și au turnat peste patul omului și liniștiți au mers la culcare.

Dimineața, cum se zori, au venit zmeii sa vadă ce-a rămas din Lazăr și maare le fu mirarea când îl văzură viu și nevătămat.

-Cum ai dormit, Lazăre?

-Binișor, dar de la o vreme mă cam pișcau puricii.

Zmeii s-au speriat, nu șagă: “Dacă se-apucă de noi, ne mântuie”, își ziseră ei.

Îl chemară zmeii și-i ziseră:

-Măi Lazăre, ce vrei să te duci de la noi? Îți dăm un sac cu bani, numai lasăne-n pace.

-Mă duc acasă să-ntreb soția dacă mă primește.

Merse omul acasă și-i spune soției și copiilor:

,,Măi copii, ne va aduce un zmeu un sac cu bani, da voi când l-ați vedea, să săriți cu ciomegele și să strigați: ni-i a mânca carne de zmeu!”

Se întoarce el la curtea zmeilor și le zice:

,,A spus nevasta să-mi aduceți acasă un sac cu galbeni și să mi-l aruncați în pod”.

Bucuroși că vor scăpa de el, zmeii îl trimit pe unul de-al lor să-i ducă sacul acasă. Însă de îndată ce păși pragul casei, copiii se aruncară asupra lui ciomăgindu-l și strigând: ,,Ni-i a mânca, vrem carne de zmeu!”

Zmeul de-abia scăpa cu suflare din mâinile copiilor și fugi cât îl țineau picioarele.

De atunci nimeni nu-i mai văzu pe zmei, iar omul nostru a trait fericit până la adânci bătrânețe alături de familia sa.

Și m-am suit pe-o roată și v-am spus povestea toată!

Sursa basmului și fotografiei: http://folclor.net/omul-sarac-si-zmeii/

Sursa imaginii reprezentative: https://www.wopa-plus.com/en/stamps/product/&pid=37493#

Articole asemănătoare

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *