Andreea Onuțu, elevă la IP LT „Vasile Coroban” din or. Glodeni, Republica Moldova, despre Eminescu și valoarea lui culturală, temele și motivele lirice de importanță majoră în cultura universală

                                   „Teme și motive în lirica eminesciană ’’

Mihai Eminescu a fost, este și va fi un protagonist al romantismului, al refugiului și al trăirilor sufletești. El este autorul care a contopit universul imagistic cu cel al realității. Mihai Eminescu reprezintă continuitatea culturii și literaturii române, în ceea ce a realizat ea până la Eminescu, deschizând, prin modernitatea totală a gândirii și creației eminesciene, drumul spre și mai deplinele împliniri. Eminescu s-a întrupat din marea primordială a geniului românesc, așa cum „Luceafărul s-a ridicat din Edee; și-a trăit ,, clipa cea repede ’’ într-un zbor uluitor deasupra lumii și a veacului care i-a fost hărăzit” , iar atunci când a ajuns la capătul vremii sale ca om, s-a împletit cu eternitatea și a devenit mit. Mihai Eminescu a fost un creator al tuturor vremurilor, fiindcă vocația sa a dat naștere unor opere eminesciene, ce fascinează inima și ochiul oricărui cititor. Eminescu reprezintă o relevație în continuă mișcare, atât din adâncul de frumuseți incontestabile ale textelor, cât și din comoara ce încă mai stă ascunsă în caietele sale – „vreo 9000 de pagini…”

Lirica eminesciană creează o iluzie a clarității sau o realitate a teurgiei, înfățișând o închipuire figurată, plină de miracole.

„Eminescu exploatează creator materia primă a limbii’’ afirmă cu încredere Milică, spunând despre geniu că se detașează tranșant de sensurile cuvintelor prin intermediul propriului imaginar poetic. Acelaș lucru îl menționează și enciclopedistul Umberto Eco, care vorbește la general despre capabilitățile poeziei și mânuitorului acesteia de a transfigura realitățile dintre Cer și Pământ: „Nu există nimic mai semnificativ decât un text care-și afirmă propriul său divorț față de sens” , fiindcă Mihai Eminescu are convingerea fermă de a materializa rădăcinile omenești, de a pune în lumină trăsături firești ale speciei umane.

Pornind de la conceptul universal „intentio operis” , textele eminesciene sunt organizate pe criteriul tematic – proiectarea destinului cultural al scriitorului național sub semnul exemplarității. „Intentio operis” la Eminescu înseamnă a dăinui emblema vieții, cea a spiritului uman.

Mihai Eminescu valorifică în operele sale știința, filozofia, ritmul istoric al veacului, înțelepciunea anticilor și dragostea ridicată la justa valoare. El „abordează teme universale: timpul (considerat imboldul constructiv al operei sale), cu sentimentul straniu al ireversibilității timpului; istoria – cu ideea de patrie ,, Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie ! ’’, meditația patriotică ,, Scrisoarea III ’’, inechitatea socială ,, Împărat și proletar ’’, mister al etnogenezei ,, Decebal , Strigoii ’’; natura văzută ca : personaj mitic ,, Revedere ’’, realitatea metafizică ,, Mai am un singur dor ’’, cadru fizic – paradis terestru ,, Dorința ’’, ,, Lacul ’’, ,, Sara pe deal ’’; dragostea, văzută ca o chemare a absolutului, cu visul de dragoste, dorul „Dorința ’’, ,, Floare albastră ’’, dezamăgirea, neîmplinirea, melancolia ,, Pe lângă plopii fără soț ’’, femeie înger – femeie demon ,, Înger și demon ’’.” Acestor teme li se subordonează anumite mituri și motive literare, pe care poetul le ilustrează cu o măiestrie artistică inegalabilă prin creațiile sale. Astfel, sunt prezente, în poeziile rămase nemuritoare, mitul genezei, al nașterii, dar și al morții universului, mitul geniului și al condiției creatorului, cel al zburătorului, mitul oniric, în care stăpânește magia visului, cel al regresiunii spre elementele poeziei, la care se adaugă mai multe motive literare: motivul codrului, al visului și al somnului, al dorului, al strigoiului, titanismul, omul și istoria, răul din lume, haosul și universul, spațiile siderale, noaptea, viața ca vis, izolarea geniului, dorului nemărginit.

Tema istoriei transfigurează în chip original comorile scoase din mâna străveche care tăinuiește nestematele trecutului.

Eminescu însuși este istorie, după cum și-ar dori să fie și textele lui, moment pe care îl regăsim și în afirmația lui Ștefan Radu Mușat: ,, Daţi-i lui Eminescu ceea ce i se cuvine: neuitarea ’’.

Una dintre cele mai deosebite opere ar fi, după părerea mea, ,, Epigonii ’’, care, „compozițional, se sprijină pe o antiteză, procedeu tipic romantic, între trecutul însuflețit de idealuri înalte, epoca scriitorilor de la 1848, și prezentul dominat de scepticism rece. Apropiat ideologicește de înaintași, a căror ,, spusă ’’ era ,, sfântă și frumoasă ’’, pentru că era izvorâtă din inimi, poetul repudiază scepticismul, însă constată, totodată, imposibilitatea de a i se sustrage, acesta fiind o trăsătură inerentă epocii: ,,Toate-s praf … Lumea-i cum este … Și ca dînsa sîntem noi ’’ .”

O altă capodoperă filozofică este ,, La steaua ’’ care pune în lumină destinul stelei în raport direct cu soarta omului. Caracterul filozofic al poeziei este reprezentat de legea sublimării sugerată în versul ,, Icoana stelei ce-a murit ’’ corelat cu ,, Tot astfel când al nostru dor / Pieri în noapte-adâncă ’’. Poezia poate fi înțeleasă în contextul temei iubirii, ca o idilă trăită sub forma unei amintiri și împletită cu o meditație. Tema cosmogonică a poeziei se regăsește amplu în lirica reflexiv-meditativă a poetului, punând în evidență condiția geniului în lume, tipul omului superior inadaptat la incertitudinile omului frecvent greșit. În poezie se identifică cu accent pronunțat, crearea antitezelor de tip spațiu celest – spațiu teluric, eul liric dorind să valorifice adevăratele valori care ar trebui să nu moară, să fie atemporale, elemente redate metaforic:

,, Lumina stinsului amor / Ne urmăreşte încă ’’. Ipostaza eului liric aici este cea de geniu, de om superior și conștient, după cum afirma și Nicolae Iorga: „Niciun rând din Eminescu nu trebuie să rămână nepublicat ”.

Mihai Eminescu a fost considerat un creator al universului poetic, marile teme ale universului său fiind: natura – mod de a exprima armonia și echilibrul – ca o concepție despre lume și viață a poporului român: ,,Mai am un singur dor …’’, „iubirea – valoare romantică fundamentală – ,, Luceafărul ’’ – ,, o oră de iubire ’’ pentru veșnicia sa, conștiința – caracterul excepțional al celui ce dobândește cunoașterea de sine – Scrisoarea I.”

În figura centrală a literaturii române, Eminescu a atras un interes imens din partea tuturor cercetătorilor. După faza de prețuire romantică a entuziasmului neîntemeiat critic, „exegeza a culminat în lucrări de prestigiu, privitoare atât la editarea operei, cât și la înțelegerea ei. Permanența interesului pentru Marele Liric se datorează nevoii legitime a culturii noastre de a-și întemeia științific adeziunea la cea mai de seamă valoare spiritual a ei.” Procesul mișcării simboliste se poate urmări pe larg în lucrările de sinteză ce i-au fost consecrate, dar principal, cucerirea ei de seamă constă în a cultiva reflexul subsidiar al cuvântului prin modalitățile de incadrare în context și puterea de sugestie a acestuia, pe baza aderențelor dintre el și muzică, văzute sub dublul aspect al muzicalității gîndurilor și al armoniei sonice.

Mihai Eminescu a fost adevăratul poet în căutarea metaforei, întotdeauna a căutat înfiriparea ei între subconștient și conștiință. Metafora Mării în poezia lui Eminescu era unica venită din direcții deosebite, care arunca privirea în adâncurile enigmatice ale ființei lui. Un alt argument în viziunea lui Eminescu ar fi că „aderența mării la infinit era idealizarea în continuă creștere, ce se revărsa asupra-i : ,, Și din țărm în țărm durează o cărare de văpaie ’’. Considerațiile făcute stabilesc modul în care fenomenul mării, recepționat de scriitor pe cale indirectă, s-a structurat în sufletul lui printr-o fuziune misterioasă cu imaginea lacului, trăită în întregul ei farmec natural.”

Tema naturii în opera „Fiind băiet, păduri cutreieram” de Mihai Eminescu oferă contur deosebit timpului copilăriei sale și a locurilor unde a tins spre reîntoarcere de fiecare dată. Eul apelează frecvent la vis, ca stare plenară de ființare, ca dorință supremă oriunde nu s-ar afla, redat metaforic : ,, Astfel ades eu nopţi întregi am mas, / Blând îngânat de-al valurilor glas.’’

Tema omului de geniu, prezentă în „Oda” și „Luceafărul” redă personalitatea erudită, enciclopedică a eului eminescian care a pus problema neînțelegerii omului – geniu, pentru rațiunea corectă, critică și vizionară.

Luându-mă de mână cu Mihai Eminescu, am urcat în vârful Cetății Artei, apoi m-am preschimbat în stea, iar de acolo mi-am deschis aripile ca pasărea Phoenix și am zburat spre Lumea Visului, unde am început să-mi dezvolt aptitudinile creatoare, deschizând drumuri inedite de comunicare cu universul, de făurire – în singurătatea lumii.

    Așadar, lirismul eminescian atinge un nivel rar întrecut până astăzi, iar Eminescu capătă un profund accent prin sinceritatea emoției, fiindcă versurile sale sunt gnomice prin excelență și extrem de sincere.

Articole asemănătoare

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *