Balada populară – balada cultă

De-a lungul timpului, poporul român și-a ”cântat” tristețea, bucuriile și dragostea față de oameni și față de natură, în doinele și baladele populare. Fiecare etapă a vieții, fiecare mit care ne caracterizează ca popor își află oglindirea în bogăția literaturii populare românești.

În rândurile de mai jos veți găsi câteva informații despre balada populară și balada cultă. Cea din urmă se naște din balada populară, deoarece literatura populară a fost un izvor de inspirație pentru scriitorii culți, pe parcursul timpului. Spre finalul materialului puteți lectura două balade, una populară și una cultă, care aparțin literaturii române.

         Balada populară este opera epică, în versuri, în care se povestesc întâmplări inspirate din tradiția istorică sau populară, amestecate cu elemente fabuloase (fantastice, imaginare), într-un cântec destinat ascultării.

         Balada este cunoscută și sub denumirea de cântec bătrânesc, ambii termeni fiind folosiți de Vasile Alecsandri (un poet important al literaturii române și un mare culegător de folclor) în titlul culegerii sale din 1852 „Poezii poporale. Balade (cântece bătrânești) adunate și îndreptate…”. Termenul de baladă vine din franceză, unde, la început, denumea un cântec alcătuit din trei strofe cu refren, cântat în timpul dansului, fiind răspândit încă din secolul al XI-lea în Europa Occidentală. Începând din secolul al XV-lea, termenul își schimbă sensul, denumind cântecele eroice vechi din zona anglo-saxonă. O dată cu apariția interesului generației pașoptiste (care aparține pașoptismului sau pașoptiștilor, purtător al ideologiei de la 1848 – Revoluția de la 1848 din Țările Române) pentru folclor, balada populară intră în atenția culegătorilor, care au dezvăluit bogăția tematică a acestei specii.

         Balada populară este cântată, zisă, cum se spune în mediul folcloric, pe melodii proprii. Cântărețul este lăutar (muzicant popular), dar poate fi și țăran sau cioban. Sunt preferați de auditoriu interpreții care știu să dea un caracter dramatic acțiunii, comentând faptele, rezumând, prezentând personajele și punându-le să dialogheze. Priceperea lăutarului de a expune materialul epic dă baladei strălucire, mai ales că aceasta se cântă numai în anumite ocazii, la nunți, la locuri de popas, la hanuri (local cu ospătărie unde se pot adăposti peste noapte drumeții, cu animalele și căruțele lor – este un cuvânt vechi). Legătura dintre text și melodie impune o structurare a baladei, care începe cu un preludiu (partea de început, introductivă a unei compoziții muzicale) instrumental, după care urmează narațiunea cântată. Scopul acestei părți de început este să pregătească publicul pentru receptarea narațiunii și să imprime tonul potrivit acesteia.

         Povestirea subiectului este partea cea mai amplă și mai complexă a baladei. Evenimentele se înlănțuie alert (iute, vioi, sprinten), încât creează interesul publicului, fără a fi vorba de o succesiune a momentelor subiectului literar, mai ales într-o baladă cum este „Miorița”, nici nu poate fi vorba de un deznodământ, pentru că totul este o desfășurare a posibilului. De multe ori apar în balade momente lirice, așa cum sunt în „Miorița” cele din testamentul ciobanului, din lamentația (plângerea, tânguirea) mamei, din alegoria morții ca nuntă. În aceeași baladă, în dialogul dintre oiță și cioban, apar și elemente dramatice. Pentru a păstra permanent contactul cu auditoriul cântărețul recurge la o serie de procedee.

         Se pun astfel întrebări retorice (întrebări la care nu se așteaptă răspuns) pentru a introduce unele personaje sau pentru a evidenția momente de tensiune. De exemplu, boierul Manea din balada „Toma Alimoș” este anunțat astfel: „Peste câmpuri se uita / Și departe ce-mi zărea?” Pentru a introduce motivul trădării în balada „Pintea viteazul” se folosește tot o întrebare retorică: „Cine însă cuteza, / Cine oare se-ncerca / Pe Pintea să-l prăpădească, / De el lumea s-o lipsească…?”

         Prezența dativului etic indică implicarea afectivă a cântărețului în cele povestite, în „Miorița” spunându-se: „Ei se sfătuiră / Pe l-apus de soare / Ca să mi-l omoare / Pe cel moldovean…”.

         Frecvența repetițiilor în baladă este un efect al oralității, pentru că ajută la sublinierea unor aspecte, dar ajută și la o bună memorare. Pot fi repetate cuvinte: „Stăpâne, stăpâne, / Îți cheamă și-un câne…” (Miorița)

         Prezente și în alte creații folclorice aceste procedee sunt mai des întâlnite în balade urmărind captarea auditoriului. Concomitent (care se petrece în același timp, simultan) cu desfășurarea acțiunii, cântăreții fac și o prezentare a personajelor, folosind unele clișee (șabloane, expresii stereotipe) ce se repetă în baladă, astfel Toma Alimoș este: „Haiduc din Țara-de-Jos, / Nalt la stat, / Mare la sfat / Și viteaz cum n-a mai stat.”

Dialogul este a altă modalitate de caracterizare a personajelor. În balada „Toma Alimoș”, dialoghează cei doi adversari, dar apare și ideea discuției fictive cu murgul, care sugerează singurătatea haiducului (om care, răzvrătindu-se împotriva asupririi, își părăsea casa și trăia în păduri, singur sau în cete, jefuind pe bogați și ajutând pe săraci) în mijlocul naturii. În balada „Miorița”,ciobanul discută doar cu oița năzdrăvană, dezvăluind astfel gânduri și sentimente ale omului aflat în fața momentelor capitale (esențiale) ale existenței.

         Clasificările baladelor sunt diverse, dar putem aminti următoarele tipuri:

  • balade legendare sau mitologice, în care fabulosul este preponderent (predominant, în cea mai mare parte) și care dezvăluie un mod străvechi de a gândi
  • balade păstorești, care prezintă străvechea îndeletnicire a românilor, oieritul și care, uneori, au elemente fabuloase 
  • balade istorice, care au drept eroi figuri istorice și de multe ori surprind lupta antiotomană (împotriva turcilor)
  • balade haiducești, care înfățișează haiduci
  • balade familiale, care surprind întâmplări din viața de familie.

         Balada cultă pornește de la modelul celei populare, dar se deosebește de aceasta prin dinamica desfășurării acțiunii, ceea ce duce la o mai mare concentrare, și printr-o versificație mai îngrijită.

Balada cultă este opera epică în versuri, în care sunt narate fapte și întâmplări deosebite, personajele fiind puse în antiteză (opoziție, contrast), elementele reale împletindu-se cu cele fabuloase. George Coșbuc, scriitor de marcă al literaturii române impresionează prin varietatea de teme și motive literare abordate în operele sale.

         Balada cultă istorică, „Pasa Hassan”, al cărei autor este George Coșbuc, are acțiunea plasată în trecutul istoric, și anume povestește întâmplările tragice din timpul bătăliei de la Călugăreni, iar accentul cade pe confruntarea dintre cei doi conducători. Acțiunea afișează o întâmplare ce are caracter istoric. Autorul folosind ca modalitate de expunere principală evocarea perioadei domniei lui Mihai Viteazul și anume, episodul luptei de la Călugăreni contra cotropitorilor (invadator, năvălitor) turci.

Balada Populară Toma Alimoș

Floricica fagului,

La poalele muntelui,

Muntelui Pleșuvului,

În mijlocul

Câmpului,

La puțul

Porumbului,

Pe câmpia verde, -ntinsă,

Și de cetine cuprinsă,

Șade Toma Alimoș,

Haiduc din Țara-de-Jos,

‘Nalt la stat,

Mare la sfat

Și viteaz cum n-a mai stat.

Șade Toma tolănit

Și cu murgul priponit

În pripoane de argint,

Și mănâncă frumușel,

Și grăiește în ăst fel:

– Închinar-aș, și n-am cui!

Închinar-aș murgului,

Murgului sirepului,

Dar mi-e murgul vită mută,

Mă privește și m-ascultă,

N-are gură să-mi răspundă!

Închinar-aș armelor,

Armelor drăguțelor,

Armelor surorilor,

Dar și ele-s fiare reci,

Puse-n teci

De lemne seci!

Închinar-oi codrilor,

Ulmilor,

Și fagilor,

Brazilor,

Paltinilor,

Că-mi sunt mie frățiori,

De poteri ascunzători;

D-oi muri,

M-or tot umbri,

Cu frunza m-or învăli,

Cu freamătul m-or jeli!

Și cum sta

De închina,

Codrul se cutremura,

Ulmi și brazi

Se cletina,

Fagi și paltini

Se pleca,

Fruntea

De i-o răcorea,

Mâna

De i-o săruta;

Armele din teci ieșea,

Murgulețu-i râncheza.

Până vorba-și isprăvea,

Burdușelul

Ridica,

Vinișorul

Că gusta

Și-n picioare se scula.

Ochii-și negri d-arunca,

Peste câmpuri se uita

Și departe ce-mi zărea?

Că-mi venea, măre venea

Stăpânul

Moșiilor

Și domnul

Câmpiilor,

Manea slutul

Și urâtul;

Manea, grosul

Ș-arțăgosul;

Venea, măre, ca vântul,

Ca vântul și ca gândul,

Cu părul lăsat în vânt,

Cu măciuca de pământ.

Pân’ la Toma când sosea,

Din guriță mi-i grăia:

– Bună ziua, verișcane!

– Mulțumescu-ți, frate Mane!

– D-alei, Tomo Alimoș,

Haiduc din Țara-de-Jos,

Nalt la stat,

Mare la sfat,

Pe la mine ce-ai cătat?

Copile

Mi-ai înșelat,

Florile

Mi le-ai călcat,

Apele mi-ai turburat,

Livezi

Verzi

Mi-ai încurcat,

Păduri

Mari

Mi-ai dărâmat!

Ia să-mi dai tu mie seamă,

Ia să-mi dai pe murgul vamă!

Toma, măre, d-auzea,

Din guriță-i cuvânta:

– Ce-ai văzut

Om mai vedea,

Ce-am făcut

Om judeca;

Pân-atuncea, măi fârtate,

Dă-ți mânia la o parte

Și bea ici pe jumătate,

Ca să ne facem dreptate!

Toma, pân’ să isprăvească,

Îi dă plosca haiducească

Pe jumate s-o golească,

Mânia să-și potolească,

Ca c-un frate să vorbească.

Manea stânga

Și-ntindea,

Să ia plosca

Și să bea,

Iar cu dreapta

Ce-mi făcea?

Paloș mic că răsucea,

Pântecele

I-atingea,

Mațele

I le vărsa

Și pe cal încălica,

Și fugea, nene, fugea,

Vitejia

Cu fuga!

Foicică de rogoz,

Savai, Toma Alimoș,

Haiduc din Țara-de-Jos,

Nalt la stat,

Mare la sfat

Și viteaz cum n-a mai stat,

Cumpătul că nu-și pierdea.

Mâna

La rană

Punea

Și din gură cuvânta:

– D-alelei, fecior de lele

Și viteaz ca o muiere,

Nu fugi, că n-am dat vamă,

Nu fugi, c-o să-mi dai seamă!

Vreme multă nu pierdea,

Mațele că-și aduna,

Cu brâu lat se încingea

Și la murgul se ducea,

Și pe murg încălica,

Iar din gură mi-i grăia:

– Murgule, murguțul meu,

Datu-mi-te-a taică-tău

Ca să-mi fii de ajutor

La nevoie și la zor,

Să te-ntreci cu șoimii-n zbor

Pân-o fi ca să nu mor.

Tinerel că m-ai slujit,

Dar ș-acuma îmbătrânit,

Să te-ncerci la bătrânețe

Cât puteai la tinerețe.

Azi te jur pe Dumnezeu

Să mă porți ca gândul meu

Și s-ajungi p-ăl câine rău

Ce mi-a răpus zilele,

Zilele, ca câinele,

Pentru tine, murgule!

Până Toma se gătește

Murgul coama-și netezește

Și din gură mi-i grăiește:

– Lasă șeaua, săi pe mine,

Și de coamă țin-te bine,

Ca s-arăt la bătrânețe

Ce-am plătit la tinerețe!

Până Toma se ținea,

Murgul, măre, și zbura;

Și zbura tocmai ca vântul,

Fără s-atingă pământul.

Cât o clipă de zbura,

Mut pe Manea-l întrecea,

Iară Toma, de-l vedea,

Îndărăt se întorcea

Și din fugă-i cuvânta:

– Maneo, Maneo, fiară rea,

Vitejia ți-e fuga,

Că, de m-ai junghiat hoțește,

Mi-ai fugit și mișelește.

Ia mai stai ca să-ți vorbesc

Pagubele să-ți plătesc,

Pagubele

Cu tăișul,

Faptele

Cu ascuțișul!

Bine vorba nu sfârșea,

Murgulețu-și repezea

Și cu sete mi-l lovea;

Capu-n pulbere-i cădea,

Iar cu trupul sus, pe șea,

Calu-n lume se ducea.

Foicică micșunea,

Vreme multă nu trecea

Și pe Toma-l ajungea

Moartea neagră, moartea grea.

De pe cal descălica,

Ochiul

Se-mpăiejena,

Capul

I se învârtea

Și-n des codru se pleca,

Iar din gură ce-mi grăia?

– D-alelei, murguțule,

D-alelei, drăguțule,

Ce-am gândit,

Am izbândit,

Dar și ceasul mi-a sosit.

Sapă-mi groapă din picior

Și-mi așterne fânișor,

Iar la cap și la picioare

Pune-mi, pune-mi câte-o floare:

La cap. floare

De bujor,

Să mi-o ia mândra cu dor,

La picioare,

Busuioc,

Să mă plângă mai cu foc.

Apoi, măre, să te duci,

Drumu-n codri să apuci

Pân’ la paltinii trăzniți,

Unde-s frații poposiți.

Nimeni frâul să nu-ți puie,

Nici pe tine să se suie,

Făr’ d-un tânăr sprâncenat

Și cu semne de vărsat,

Cu păr lung și gălbior,

Care-mi este frățior,

Frățior de vitejie,

Tovarăș de haiducie.

Numai el frâul să-ți puie

Și pe tine să se suie;

Tu să-l porți și pe el bine,

Cum m-ai purtat și pe mine!

Bine vorba nu sfârșea,

Sufletul că-și dedea:

Codrul se cutremura,

Ulmi și brazi

Se clătina,

Fagi și paltini

Se pleca,

Fruntea

De i-o răcorea,

Mâna

De i-o săruta,

Și cu freamăt îl plângea.

Murgul jalnic râncheza,

Cu copita că-mi săpa,

Groapă mică de-i făcea,

Fânișor îi așternea,

Floricele că-i sădea,

Cu trei lacrimi le stropea,

Drumu-n codri c-apuca

Și mergea, măre, mergea

Pân’ la paltinii trăzniți.

La voinicii poposiți.

Pașa Hassan

de George Coșbuc

Pe vodă-l zărește călare trecând

Prin șiruri, cu fulgeru-n mână.

În lături s-azvârle mulțimea păgână.

Căci vodă o-mparte, cărare făcând,

Și-n urmă-i se-ndeasă, cu vuiet curgând,

Oștirea română.

Cu tropote roibii de spaimă pe mal

Rup frâiele-n zbucium și saltă;

Turcimea-nvrăjbită se rupe deolaltă

Și cade-n mocirlă, un val după val,

Iar fulgerul Sinan, izbit de pe cal,

Se-nchină prin baltă.

Hassan de sub poala pădurii acum

Lui Mihnea-i trimite-o poruncă:

În spatele-oștirii muntene s-aruncă

Urlând ianicerii, prin flinte și fum, –

Dar pașa rămâne alături de drum

Departe pe luncă.

Mihai îi zărește și-alege vro doi,

Se-ntoarce și pleacă spre gloată,

Ca volbura toamnei se-nvârte el roată

Și intră-n urdie ca lupu-ntre oi,

Și-o frânge degrabă și-o bate-napoi

Și-o vântură toată.

Hassan, de mirare, e negru-pământ;

Nu știe de-i vis, ori aieve-i.

El vede cum zboară flăcăii Sucevei,

El vede ghiaurul că-i suflet de vânt

Și-n față-i puterile turcilor sunt

Tăriile plevei.

Dar iată-l! E vodă, ghiaurul Mihai;

Aleargă năvală nebună.

Împrăștie singur pe câți îi adună,

Cutreieră câmpul, tăind de pe cai –

El vine spre pașă: e groază și vai,

Că vine furtună.

– „Stai, pașă, o vorbă de-aproape să-ți spun

Că nu te-am găsit nicăierea” –

Dar pașa-și pierduse și capul și firea!

Cu frâul pe coamă el fuge nebun,

Că-n gheară de fiară și-n gură de tun

Mai dulce-i pierirea.

Sălbaticul vodă e-n zale și-n fier

Și zalele-i zuruie crunte,

Gigantică poart-o cupolă pe frunte,

Și vorba-i e tunet, răsufletul ger,

Iar barba din stânga-i ajunge la cer,

Și vodă-i un munte.

– „Stăi, pașă! Să piară azi unul din noi.”

Dar pașa mai tare zorește;

Cu scările-n coapse fugaru-și lovește

Și gâtul i-l bate cu pumnii-amândoi;

Cu ochii de sânge, cu barba vâlvoi

El zboară șoimește.

Turbanul îi cade și-l lasă căzut;

Își rupe cu mâna vestmântul

Că-n largile-i haine se-mpiedică vântul

Și lui i se pare că-n loc e ținut;

Aleargă de groaza pieririi bătut,

Mănâncă pământul.

Și-i dârdâie dinții și-i galben-pierit!

Dar Alah din ceruri e mare!

Și-Alah îi scurtează grozava-i cărare

Căci pașa-i de taberi aproape sosit!

Spahiii din corturi se-ndeasă grăbit,

Să-i deie scăpare.

Și-n ceasul acela Hassan a jurat

Să zacă de spaimă o lună,

Văzut-au și beii că fuga e bună

Și bietului pașă dreptate i-au dat,

Căci vodă ghiaurul în toți a băgat

O groază nebună.

Articole asemănătoare

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *