Emigranții (teatru), actul II

Actul 2

Scena: la bar

Barmanul, îmbrăcat în costum negru, cu papion, stă numai în spatele tejghelei, într-o margine a scenei.

Cei doi stau la o masă, lângă bar.

La începutul actului 2, barmanul, singur pe scenă, se uită într-o carte cu rețete de cocktail-uri și prepară ceva. Vrea să agite shaker-ul spectaculos, îl aruncă în aer, dar nu-l prinde. Lichidul se împrăștie pe jos.

Atunci intră în scenă cei doi, târând după ei valizele.

EL: (trântind valiza lângă o masă) Pfui, ce căldură! Abia aștept să beau o bere neagră. Numai de-ar avea Guinness cârnățarii ăștia, care, după varza lor, ar fi în stare să bea orice e galben și ușor acidulat.

EA: Mie, să fiu sinceră, nu-mi place berea neagră.

EL: Ați băut Guinness?

EA: A, nu! Am băut la Bacău o bere neagră românească. Ce, nu-i tot aia?

EL: (pufnind în râs) Ha, mă faceți să râd! Pardon de impolitețe! Berea Guinness este orice altceva decât orice bere neagră de oriunde în lumea asta. V-o spune un cunoscător, care a vizitat de câteva ori fabrica Guinness din Dublin.

EA: Mă rog, mie tot nu-mi place!

EL: Mă rog și eu, dar mie îmi place și, de când am cunoscut-o pe Guinness, nu am trădat-o cu alta!

EA: Vai, domnule, dar ce pasional sunteți!

EL: Da’ păi cum! Odată ce-am cunoscut perfecțiunea, mă țin de ea. Hai, luăm câte una?

EA: Pardon, v-am spus că nu obișnuiesc! Poate o băutură fină, un coniac…

EL: Și o cafeluță?

EA: Și, deși fără țigară…

EL: Fac cinste. (dă să plece, dar se întoarce brusc) Fiți cu ochii pe valize! E plin de români prin Frankfurt.

Bărbatul merge la bar, unde stă 2-3 minute de vorbă cu barmanul (neinteligibil), gesticulând larg, de parcă s-ar certa, și, în cele din urmă, se întoarce cu o tavă pe care are o bere blondă, un coniac și două cafele.

EL: (trântind tava pe masă) Ce v-am spus eu? Cârnățari! Cică, dacă vreau Guinness, să mă duc în Irlanda, auzi! Ce neobrăzat! Nu, că-i fac complain!

EA: Ce-i faceți?

EL: Reclamație, aia îi fac. Și l-am întrebat: dar pentru coniac, să mă duc în Franța? Zice: A, nu! Coniacul este o băutură internațională. Avem.

Ea: Asta cam așa e. Coniacul e peste tot. Și la Bacău avem. Am băut eu o dată coniac franțuzesc. La o recepție.

EL: (mirat) Recepție? La Bacău?

EA: De ce nu? Venise în vizită un fost amic din copilărie, care făcuse avere prin America, și a dat o masă la cel mai răsărit restaurant din Bacău, la care a chemat toate oficialitățile, foștii profesori și câțiva prieteni. A vrut numai să se dea mare.

EL: La apă mică.

EA: Ce apă mică?

EL: Așa se spune. Te dai mare în fața unora mai mici sau mai slabi decât tine și nici de cine știe ce încercare nefiind vorba.

EA: Eu nu mă dau mare, domnule. Ia vedeți!

EL: Sigur că nu de dumneavoastră zic. De prietenul ăla.

EA: Dar să știți că, chiar avea bani. Zece mii a costat masa.

EL: A costat, da, da… Am auzit eu de unii care au făcut credite prin Occident să se dea mari două săptămâni prin satele de unde plecaseră.     

EA: Păi, și la ce le-a folosit?

EL: Sigur că la nimic. Se-ntorc în țările lor de adopție și, trei ani de zile, plâng cu sughițuri plătind creditul ăla, iar restul banilor îl beau. De supărare. Beau și plâng. Beau.

EA: (pierdută) Laaabiș!

EL: Ce-i cu Labiș?

EA: El mânca și plângea.

EL: Tot în străinătate?

EA: Ei, nu! Pe câmp.

EL: Mă rog!

EA: (pentru sine) Credinciosule!

EL: Și știți ce mă mai enervează la românii plecați “afară”?

EA: Ce?

EL: Stați, că vă spun, dar nu mai luăm o bere? Adică, un coniac?

EA: Mai e timp?

EL: O-ho! O oră și jumătate.

EA: Luăm, dar numai cu cafea.

El pleacă la bar, bombănind, se ceartă iarăși cu barmanul 2-3 minute și se întoarce cu tava, pe care o trântește pe masă, de data asta cu un pahar de bere neagră.

EA: Vai, au primit Guinness!

EL: Au primit pe dracu’! E nemțească. Zicea individul de la bar că e cea mai bună bere neagră din lume. N-am scăpat până nu mi-a dat.

EA: O fi.

EL: Ce să fie?

EA: Cea mai bună bere neagră.

EL: (dă să se enerveze, dar se abține) Poa’ să fie. Nu mă interesează. Nu v-am spus că Guinness e altceva? Mă rog!

EA: (se strâmbă ironic) Și, ce ziceați că vă mai enervează?

EL: Ăsta, cu berea lui neagră.

EA: Lăsați! Vorbeați despre românii plecați.

EL: Aa, da! Cei care nu-și învață copiii românește.

EA: N-am întâlnit.

EL: Poate în Spania, unde toți merg pentru numai câțiva ani și abia așteaptă să se întoarcă în România, dar, la noi, în Irlanda, mai mult de jumătate au venit să rămână.

EA: Și ce, credeți că în Spania nu vor să rămână? Ba bine că nu! Mulți și-au cumpărat case acolo. Am prieteni în Italia care, la fel, și-au cumpărat case. Mulți s-au și căsătorit cu italieni sau italience, dar să nu-și învețe copiii să vorbească românește n-am auzit.

EL: Vă spun eu că sunt o grămadă. Generația următoare va uita cu totul.

EA: Ăsta-i mare păcat, dacă-i așa. Obiceiurile le-am cam pierdut. Portul popular, la fel. Marile personalități ni le denigrăm. Limba ne mai rămăsese, dar văd că, din an în an, e tot mai prost vorbită. N-am întâlnit alt neam care să-și renege cu atâta nonșalanță cultura.

EL: Mare adevăr ați spus, dar să știți că, am urmărit atent, există grupuri, asociații, care se străduiesc să păstreze obiceiurile și cultura noastră. Asta cam peste tot se întâmplă, pe unde sunt comunități mai mari de români.

EA: Așa e, dar să știți că nu prea se-ngesuie lumea dacă nu e mâncare, băutură și muzică de petrecere.

EL: E bine, totuși, că măcar se strâng laolaltă.

EA: E bine și nu e bine. Uite, pe noi ne-a apropiat o carte, deci cultura!

EL: Corect, dar tot la bere am ajuns.

EA: Ei, la noi e altceva. Să mai treacă timpul, să mai vorbim…

EL: Că bine ziceți! Nu mai luăm un rând?

EA: Cred că e suficient. Apoi, se-apropie și timpul. Cât să mai fie?

EL: Mai puțin de-o oră. Ar mai fi timp.

Din difuzoare se aude un alt anunț. Din motive tehnice, toate zborurile vor fi decalate cu două ore. Ne cerem scuze! Fiecare călător beneficiază, pe baza biletului de călătorie, de un voucher de 10 euro.

EA: Ce mai zice, domnule?

EL: Nu-i a bună. Toate zborurile sunt întârziate cu două ore.

EA: Vai, dar nu o să mai am cu ce să ajung la Bacău!

EL: Asta ar fi cea mai mică problemă. Mă tem că trebuie să fie ceva grav.

EA: Iar începi, domnule, cu prăpăstiile dumitale?

EL: Prăpăstii, neprăpăstii, mie așa ceva nu mi s-a mai întâmplat.

EA: Ba mie da. O dată chiar s-a anulat zborul.

EL: Poate la Bacău.

EA: La Bacău, da. Și ce treabă are? Tot un zbor era.

EL: Tot, dar cu o companie românească. Low cost.

EA: Și ce? Se mai întâmplă.

EL: La alții nu prea.

EA: Uite cum denigrezi și dumneata!

EL: Asta nu-i denigrare. E realitate.

EA: Realitate, îhî!

EL: Vorba e că ni s-a lungit timpul de așteptare.

EA: Și urechile. De foame. Cred că va trebui să mai bem ceva, dar, de data asta, vă rog să-mi permiteți să plătesc eu!

EL: Vai, dar se poate, stimată duduie Minodora! Plătesc eu. Sunt un gentleman.

EA: O-ți fi dumneavoastră un gentleman, dar eu, în niciun caz, nu sunt o duduie. Vă rog!

EL: Îmi cer scuze, stimată doamnă! M-a luat valul.

EA: V-o fi luat, că doar trăiți pe o insulă, dar aici suntem pe teren neutru, în Germania, așa că plătim nemțește.

EL: Nemțește, să trăiți! (și face salutul hitlerist)

EA: (speriată) Domnule, vă rog să vă controlați! Cum puteți să faceți un asemenea gest? Vă arestează.

EL: (jenat) Ei, ca o glumă, dudu… Mă scuzați! Doamnă.

EA: Dar ce-ți închipui dumneata, că nemții sunt un popor de naziști? Au făcut și ei o greșeală…

EL: Mare.

EA: Mare, mare, dar nu putem să-i condamnăm la nesfârșit că au greșit o dată în istorie.

EL: De două ori.

EA: Mă rog! Dar acum sunt alte timpuri. Suntem cu toții o mare familie europeană.

EL: Și Germania e Tata și Mama. Oricum, dacă mai continuăm așa, o să fim o mare familie mondială, cu toți emigranții ăștia aduși de prin Asia și Africa.

EA: Asta-i bună! Iar vă legați de emigranți.

EL: Eu nu m-aș lega de nimeni, dar prea se leagă ei de tot ce avem noi mai important: cultură, religie, fetele și nevestele noastre, cultură, religie…

EA: Să fim serioși! Sunt cazuri izolate. Mai bine să ne ocupăm de cafeluța aia!

EL: Și coniecelul?

EA: Și, că m-am enervat!

EL: Dați-mi biletul!

EA: Cum așa? Dar de ce?

EL: Face Frau Merkel cinste.

Pleacă bombănind către bar: plătim nemțește, auzi!

Se întoarce după câteva minute, binedispus, cu două pahare de coniac și două cafele pe tavă, pe care o așază tacticos pe masă.

EA: (mirată) Gata cu berica?

EL: Ei, numai proștii nu-și schimbă părerile. Și obiceiurile.

EA: Tot de la Țuțea?

EL: Nu, de la mine.

Scoate din buzunar, teatral, o țigară electronică, pe care i-o oferă doamnei.

EA: (mirată) Ce-i asta? Un pix?

EL: O țigară electronică. V-o ofer, să aveți la cafea.

EA: Dar nu am fumat niciodată așa ceva. Eu sunt mai… clasică. Și-apoi, avem voie aici? Și de unde o aveți? Parcă ziceați că nu fumați!

EL: Doamnă, m-ați năucit. Aveți voie și nu. Nu fumez. Nici măcar din astea. Mi-a dat-o barmanul. Știți că e tot român?

EA: Ce vorbiți? I-auzi, domnule! Și nu părea.

Doamna se uită către bar, iar barmanul îi zâmbește. Îi face și ea, timid, cu mâna.

EA: Pare cam efeminat.

EL: Așa-i? Și mie mi s-a părut, dar nu v-am mai zis, că iar mă criticați, că am ceva și cu ăștia.

EA: Și, aveți?

EL: N-am, doamnă, nimic! Ce să am? Să fie sănătoși!

EA: Păi, să fie, dar la ei acasă, nu să mă agreseze pe mine, în public, cu extravaganțele lor!

EL: Hopa! Ia uite cum s-a dus pe apa Sâmbetei toleranța de mai-nainte!  

EA: Cu anumite chestiuni e bine să nu fii prea tolerant.

EL: Dar cu altele da.

EA: Depinde de situație.

EL: (meditând câteva clipe) Doamnă, să mă scuzați, dar aici cred că este o chestiune extrem de personală!

EA: (fâstâcindu-se) Este. Oarecum. (dă coniacul peste cap și trântește paharul pe masă) Este chiar prea personală, fir-ar mama lui a dracului! (plângând) M-a lăsat, domnule. Fostul meu bărbat m-a lăsat pentru unul din ăștia. Și m-a făcut de râs în tot satul. De-aia am și plecat în Spania. De rușine.

EL: Ei, lăsați, doamnă! Nu mai plângeți! Rușinea e a lui.

EA: Ba este și a mea, că nu am simțit nimic și am trăit cu toate astea lângă mine. Și cât l-am iubit! Încă din liceu. I l-am furat unei colege. Cam băiețoasă, dacă mă gândesc mai bine, că prea juca fotbal cu băieții. Mă rog! Până la banchetul de final, ni l-am furat una alteia de câteva ori. Dar la bal a dansat numai cu mine. A fost cea mai frumoasă seară din viața mea. Uite că m-am și emoționat! Aproape că-mi dau lacrimile. Nu mai luăm și noi un coniecel?

EL: Luăm, cum nu. Acușica mă duc la prietenul nostru. (pentru sine: tot nemțește, desigur!)

(întârzie la bar, unde discută aprins și vesel cu barmanul. Bea și un coniac acolo. Se întoarce cu două cafele și două pahare de coniac pe tavă)

EL: Mare figură barmanul ăsta. Mi-a dat și un coniac din partea casei.

EA: I-auzi! Data viitoare mă duc eu.

EL: Ce rost ar avea? Pentru dumneata oricum e din partea casei. (începe să chicotească)

EA: Domnule, dar te-ai cam cherchelit!

EL: Nicidecum, madam! Poate numai puțin. Puțintel. O fi de la berea asta nemțească. Păi, la Dublin…

EA: La noi, în Irlanda. Da, știu.

EL: Întocmai. La noi, la Dublin, beam și zece, unșpepe… unșpepepe…

EA: Ce pepe, domnule?

EL: Unșpe pe seară. Asta ziceam. Și Guinness, nu chestia asta nemțească. Și mergeam din pub în pub, că așa e în Irlanda.

EA: La noi în…

EL: Chiar așa! La noi în Irlanda.

EA: Poate că vă mai trezea și ploaia. Între puburi, zic, că acolo plouă, nu glumă!

EL: Ei, plouă! Ca la… Unde ziceam că plouă mult în România?

EA: La Soveja.

EL: Exact! Ca la Soveja. (și începe să cânte. Tărăgănat)

“Nu ne temem noi de ploaie

Dar nu ne temem noi de ploaie,

Nici de lup și nici de oaie!”

EA: Ei, da, viteji, ce să zic! Și de ce, mă rog, nici de lup și nici de oaie?

EL: De-aia!

EA: Ei, bravos! Halal răspuns, ce să zic!

EL: Pentru că lup… pentru că daci… pentru că oaie… pentru că Irlanda… și pentru că… de-aia!

(începe iar să cânte)

“Nu ne temem nici de moarte

Dar nu ne temem nici de moarte

Noi aici și ea departe.”

EA: Dar văd că te pricepi să cânți!

EL: Păi, cum nu! Eu iubesc muzica. Și muzica mă iubește pe mine.

EA: Da, da! Se vede. Mai ales folclorul.

EL: Să știți că eu am un mare respect pentru tradiții și pentru folclor. Nu ca ăștia care le pute tot ce e așa, mai popular.

EA: Cărora le pute.

EL: Le cam pute, da. Dar mie nu. Eu îi știu pe toți ăștia mari care cântă populară. Pe Dolănescu, pe nea Benone, pe Marioara Ciobănașu…

EA: Pe cine, domnule?

EL: Pe Marioara Ciobănașu. Ce, n-o știi? E a mai mare cântăreață de populare.

EA: Fugi, domnule, că nu există!

EL: Cum să nu existe, madam? N-ai cultură muzicală populară, s-avem pardon!

EA: Cum să nu am, domnule? Am, dar de Marioara asta Ciobănașu n-am auzit.

EL: Imposibil. Toată lumea o știe. Cântă melodia aia cu Ilie Ciocârlie.

EA: (hohotind de râs) Domnule, ești fantastic!

EL: Păi, dar!

EA: Lie, frate, nu Ilie!

EL: Lie, Ilie, ce contează? Poate e un dimini… diminuni… Ptiu, că nu-mi iese!

EA: Diminutiv. Dar să știi că nu e. E Lie, pur și simplu.

EL: O fi, dar Ciocârlie sigur e numele de familie, că n-are cum. De-aia i-a și pus numele mic Ilie, să rimeze cu Ciocârlie.

EA: Nu, că nu ne mai înțelegem. Nu pricepi că nu e vorba de niciun Ilie și nici de ciocârlie, ca nume de om? Este despre pasărea ciocârlie.

EL: Păi da, că pe unii îi cheamă Lupu, Ursu sau mai știu eu ce animal, iar pe alții Prepeliță, Rață sau alte nume de păsărici. Pe Ilie ăsta îl chema Ciocârlie, asta e clar.

EA: Clar, cum nu. Cu asta m-am lămurit. Mai ai și alte talente?

EL: Să dansez… nu știu. Dar mișcările, în teorie, le cunosc. Numai că nu-mi prea iese. Nu m-ascultă picioarele, dar spiritul meu plutește odată cu muzica. Dumneavoastră dansați?

EA: Acum?

EL: Nu, că n-avem muzică. Așa, în general.

EA: În general… dansam. N-am mai făcut-o de când m-am despărțit de… nemernicul ăla de bărbată-meu.

EL: Ei, lasă! Nu mai lua totul în tragic și dumneata! Așa a fost să fie. Dar viața, ascultă-mă pe mine, nu trebuie lăsată să curgă așa, ca apa de la robinet, ci ca apa unui pârâu de munte, care întâlnește fel de fel de lucruri în cale. Peisaje, pietre, copaci, chiar și oameni. Ea se încarcă de toate astea și, după o călătorie lungă și fantastică, se împlinește într-o mare. O mare plină de povești, pe care Neptun, sau Poseidon, dacă vrei, le adună în cărți imense, pe care le păstrează într-o bibliotecă uriașă, păzită de o caracatiță bătrână și gigantică, aproape cât Casa Poporului. Câte povești minunate sunt în Biblioteca Oceanică! Și dumneata ți-ai închis viața și stai și îți plângi de milă! Hai, că m-ai supărat! Gata, m-am decis! Îți refac viața.

EA: Ce să faci, domnule?

EL: Nu să fac. Să refac. (pentru el: Că de făcut… e deja varză!) Te salvez.

EA: Fugi, frate, de-aici! Cine ți-a spus că vreau să fiu salvată?

EL: Nu e nevoie. Te cunosc de suficient timp și îmi dau seama că ai nevoie de cineva să te salveze. Iată-mă!

EA: Oh, cum apare el, cavalerul rătăcitor, călare pe un cal alb, de fapt, pe o valiză albă, să salveze, cu forța, prințesa neajutorată! Vezi-ți, domnule, de Irlanda dumitale! Mie, să fiu sinceră, nici nu-mi place ploaia.

EL: Nu face nimic. Vin eu în Spania.

EA: Ah, Don Quijote bătrân ce-mi ești! Te-a depășit timpul, iar morile de vânt sunt de mult eoliene, pentru care, tu și Rosinanta ta, sunteți biete furnici.

EL: Deci nu vrei să fii salvată?

EA: Nu, în niciun caz în Spania.

EL: (devenind atent) La București?

EA: Nici. Nu îmi plac locurile aglomerate. Îmi place viața liniștită, molcomă. Să predau franceza unor copii inocenți, dintr-un cătun retras, unde timpul nu se grăbește…

EL: Să știi că, la noi în sud, oamenii sunt cam repeziți!

EA: Dar cine a zis ceva de sud? La noi, în Moldova, mă gândesc eu, că acolo mă cheamă dorul în fiecare clipă. La școala din sat mă gândesc eu cu jind. Acolo aș preda cu plăcere și chiar aș face mici compromisuri, numai să pot preda permanent, că în Spania nu fac altceva decât să am grijă, într-o suburbie a Madridului, de copiii românilor, într-o casă transformată în grădiniță.

EL: Păi, nu ziceai că ești profesoară de franceză?

EA: Ei, ziceam. Le mai predau și franceza la copii, dar o fac mai mult pentru mine.

EL: Știi, de fapt, nici eu nu lucrez la birou, în publicitate. Distribui materiale publicitare, dar să știi că e o muncă cinstită!

EA: Și nici o mie pe săptămână nu iei?

EL: Nici pe departe! Atât numai cât să trăiesc.

EA: Aia e, domnule! Ne rupem de locurile dragi, de lumea căreia îi aparținem, umblând după cai verzi pe pereți!

EL: Așa e, dar și în țară e greu.

EA: O fi, dar măcar e acasă. Acum ce faci, te codești? Hai, vii cu mine la Moldova să mă salvezi, ori mă lași nesalvată? Îmi refaci viața? Eu am strâns câteva mii, casă avem, oi mai avea și tu ceva, iei și partea de la frate-tău și ne salvăm reciproc. Vii?

EL: Minodora, dragostea mea, vin! Ca un Făt-Frumos vin pe geamantanul meu alb… Pardon, pe calul meu înaripat, să te salvez din temnița Zmeului Occidental și să te duc acasă, în țara noastră dragă, s-o salvăm și pe ea. Salvăm pe toată lumea.

EA: Cavalerul meu viteaz! Vladul meu curajos. Haidem acasă!

(cei doi ies din scenă, ținându-se de mână. Barmanul vine în centrul scenei)

Finalul

Barmanul:

Drumuri, drumuri, drumuri…

Pe pământ, pe cer, pe apă

Cât ar fi lumea de mare

Tot e mică să ne-ncapă.

Rătăcim în căutarea

Căror vieți și căror fapte?

Prea ni-i dragă bunăstarea

Și uităm că suntem șoapte

Ale vântului prin frunze,

Ale ploii reci pe tabla

Casei altor oameni. Gâze

-n jocul Baba-Oarba.

Ca o ploaie ni se trece

Viața ce ne-o vrem măreață,

Iar noi rătăcim prin lume

Înșirând păreri pe ață.

Irosim în goană anii

Căutând un ce, un cine!

Nu ești mai uman cu banii

Ce sporesc mușcând din tine.

Tot ce-agonisești în juru-ți

Are prețul mult prea mare.

Să nu crezi că, dacă zboară,

Nu-i mai trebuie picioare!

Prea suntem legați de glodul

Care ne-a făcut să fim

Și prea strâns ne ține nodul

De o cruce-n țintirim.

E frumoasă rătăcirea,

Dar, când crezi că nu-ți mai pasă,

Din senin ți-ntorci privirea

Către ce-ai lăsat acasă.

E un dor ce nu te lasă

Și tu zici că trece. Mâine

Ai să uiți din nou de-acasă,

Dar el latră ca un câine

Ce-i legat la tine-n suflet

Cu un lanț cu multe zale.

Când ți-e noapte, ca un urlet,

Îți înfige-n carne jale.

Și atunci se stinge focul

Ce-ai crezut că te va duce

Unde-i sacul cu norocul

Și e frig, iar frigu-aduce

Dor de casă și de tine

Cel care ai fost copil

Și atunci un gând îți vine

Să te-ntorci, în zbor… tiptil…

Oricum, numai să nu treacă

Înc-o zi în depărtare.

Te inundă și te seacă

Gândul bun, ca o chemare.

Câtă pace îi aduce

Inimii acum vioaie

Care spre acasă duce

Dor, bătaie cu bătaie.

Rătăciți, de vă e soarta,

Însă, oricât de frumoasă,

Rătăcirea vă va duce

Într-o bună zi acasă.

Sfârșit. Cade cortina.

Articole asemănătoare

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *